singurătate (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SINGURĂTÁTE, (
2)
singurătăți, s. f. 1. Faptul de a fi singur (
1); starea celui care trăiește singuratic (
1);
spec. izolare morală.
2. Loc retras pe unde oamenii nu umblă deloc sau trec foarte rar; loc pustiu, lipsit de oameni (și de animale); pustietate;
p. ext. izolare. –
Singur +
suf. -ătate.singurătate (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)singurătáte s. f.,
g.-d. art. singurătắții; (locuri, perioade)
pl. singurătắțisingurătate (Dicționaru limbii românești, 1939)singurătáte f. (d.
singur). Starea omuluĭ care trăiește singur:
înțeleptuluĭ nu i se urăște cu singurătatea. Loc singuratic:
în singurătatea schituluĭ.singurătate (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)singurătate f.
1. starea celui ce trăiește singur:
a iubi singurătatea; 2. loc retras. [Lat. SINGULARITATEM].
singurătate (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SINGURĂTÁTE, (
2)
singurătăți, s. f. 1. Faptul de a fi singur (
1); starea celui care trăiește singuratic (
1);
spec. izolare morală.
2. Loc retras pe unde oamenii nu umblă deloc sau trec foarte rar; loc pustiu, lipsit de oameni (și de animale); pustietate;
p. ext. izolare. —
Singur +
suf. -ătate.