singulativ (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SINGULATÍV s. n. (
Gram.; în sintagma)
Sufix de singulativ = sufix cu ajutorul căruia se formează, în unele limbi, singularul din tema de plural. – Din
fr. singulatif.singulativ (Dicționar de neologisme, 1986)SINGULATÍV s.n. (
Lingv.)
Sufix de singulativ = sufix cu ajutorul căruia se formează în unele limbi singularul din tema de plural, care la origine era un substantiv colectiv. [Cf. engl.
singulative].
singulativ (Marele dicționar de neologisme, 2000)SINGULATÍV, -Ă I.
adj. (în limbile slave, despre o formație derivată) care caracterizează un individ opus unui ansamblu. II. s. n. sufix de ~ = sufix cu ajutorul căruia se formează, în unele limbi, singularul din tema de plural, care la origine era un substantiv colectiv. (< fr.
singulatif)
singulativ (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SINGULATÍV s. n. (
Gram.; în sintagma)
Sufix de singulativ = sufix cu ajutorul căruia se formează, în unele limbi, singularul din tema de plural. — Din
fr. singulatif.