singur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SÍNGUR, -Ă, singuri, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care nu este însoțit de nimeni, fără nici un tovarăș, fără altcineva. ♦ Singuratic (
1), solitar, izolat, retras; părăsit.
2. Prin forțele sale, fără ajutorul, intervenția, îndemnul, voia cuiva; din proprie inițiativă. ♦ De la sine.
3. (Precedând substantivul) Numai unul; unic.
Singurul drum spre oraș. ♦ (În construcții negative) Nici un.
Nu putea articula un singur cuvânt. ♦ (Adverbial) Numai, doar.
Singur tu nu mi-ai plăcut. 4. (Determină subiectul sau obiectul; uneori ține locul numelui) (Eu sau tu, el etc.) însumi (însuți, însuși etc.) chiar cu (sau tu, el etc.) în persoană.
Am eu singur grijă. –
Lat. singulus.singur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)síngur (-ră), adj. –
1. Solitar, neînsoțit. –
2. Unic. –
3. Același. –
4. (
Adv.) Numai, doar.
Var. înv. singur. Mr.,
megl. singur. Lat. sĭngŭlus (Pușcariu 1596; REW 7945),
cf. vegl. sanglo, calabr. siengro, campid. singra, v. fr. sangle, prov.,
cat. sengles, sp.,
port. sendos, gal. senllo. –
Der. singurătate, s. f. (izolare);
singuratic (
var. singuratec),
adj. (solitar, izolat, retras, separat);
(în)singura, vb. (a se izola);
singurit, adj. (rar, solitar). Poate din
rom. provine
ngr. σέγγρα „celibatară” (Meyer,
Neugr. St., II, 78).
singur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)síngur adj. m.,
pl. sínguri; f. síngură, pl. sínguresingur (Dicționaru limbii românești, 1939)1) singur, -ă adj. (lat.
singulus, singur). Izolat, fără tovarăș:
a trăi singur, un om singur călătorește maĭ ușor de cît o trupă. Numaĭ, unic:
un singur călător, maĭ am un singur dor, fată singură la părințĭ. Chear, însușĭ, fără ajutoru cuĭva (ca vsl.
samŭ):
am tăĭat lemnele singur, eŭ singur. Chear, însușĭ, în persoană:
împăratu singur sá răpezit în luptă. Singur singurel, singur de tot, absolut singur.
singur (Dicționaru limbii românești, 1939)2) síngur (mă), -
á v. refl. (după vsl.
usobiti sen, a se osebi, a se izola).
L. V. Mă duc în singurătate, mă izolez. – Și
îns-.singur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)singur a. și adv.
1. care nu e cu alții:
a rămas singur; singur, singurel, singur de tot;
2. fără ajutorul cuiva:
a făcut treaba singur; 3. însuș, în persoană:
s’a dus singur la fața locului; 4. unic:
fată singură la părinți. [Lat. SINGULUS].
singur (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SÍNGUR, -Ă, singuri, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care nu este însoțit de nimeni, fără niciun tovarăș, fără altcineva. ♦ Singuratic (
1), solitar, izolat, retras; părăsit.
2. Prin forțele sale, fără ajutorul, intervenția, îndemnul, voia cuiva; din proprie inițiativă. ♦ De la sine.
3. (Precedând substantivul) Numai unul; unic.
Singurul drum spre oraș. ♦ (în construcții negative) Niciun.
Nu putea articula un singur cuvânt. ♦ (Adverbial) Numai, doar.
Singur tu nu mi-ai plăcut. 4. (Determină subiectul sau obiectul; uneori ține locul numelui) (Eu sau tu, el etc.) însumi (însuți, însuși etc.) chiar eu (sau tu, el etc.) în persoană.
Am eu singur grijă. —
Lat. singulus.