silă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)sílă (-le), s. f. –
1. (Înv.) Forță, putere, potență. –
2. (Înv.) Forțe armate. –
3. (Înv.) Minune, miracol. –
4. Forță, violență. –
5. Constrîngere. –
6. Dezgust, aversiune, scîrbă. –
Mr.,
megl. silă. Sl. (
bg.)
sila „putere” (Miklosich,
Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 344). –
Der. sili, vb. (a obliga, a constrînge, a forța; a presa; a viola, a asupri; a se strădui, a-și da silința; a face tot posibilul), din
sl. siliti, bg. siljă; silință, s. f. (forțare, sîrguință; rîvnă);
nesilit, adj. (voluntar, spontan);
silitor, adj. (sîrguincios, harnic);
silnic, adj. (
înv., puternic;
înv., autoritar, violent; constrîns, obligat; dezagreabil, penibil), din
sl. silĭnikŭ; silnică, s. f. (plantă, Glechoma hederacea);
silnicesc, adj. (
înv., impus, obligat);
silnicește, adv. (prin forță);
silnici, vb. (a constrînge, a violenta);
silnicie, s. f. (violență);
silui, vb. (a viola), din
sl. silovati, silują; siluitor, s. m. (violator);
nesiluit, adj. (liber, voluntar);
năsălnic, adj. (
Mold., violent, brutal, nepoliticos);
năsălnicie, s. f. (
Mold., violență).