silă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SÍLĂ, sile, s. f. 1. Sentiment de dezgust, de scârbă, de neplăcere, de repulsie față de cineva sau de ceva; aversiune. ◊
Loc. adv. În (sau, rar,
cu, înv. de) silă = fără tragere de inimă, fără interes, fără plăcere; din obligație.
2. Constrângere.
Loc. adj. și adv. Cu (de-a) sila ori
în (sau
de, cu) silă = fără voie, în mod forțat. ◊
Loc. adv. De silă, de milă = fiind obligat sau nevoit să..., vrând-nevrând; de voie, de nevoie. ◊
Loc. vb. (
Înv. și
reg.)
A face (cuiva)
silă = a sili (
1), a forța (pe cineva). ◊
Expr. (
Înv. și
reg.)
A-și face silă = a-și da mare osteneală, a se strădui. ♦ Violență, abuz săvârșit împotriva cuiva.
3. (
Înv.) Putere, forță. ♦ (
Concr.) Armată, oaste. ♦ (
Reg.; cu determinări introduse prin
prep. „de”) Mulțime de... – Din
sl. sila.silă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)sílă (-le), s. f. –
1. (Înv.) Forță, putere, potență. –
2. (Înv.) Forțe armate. –
3. (Înv.) Minune, miracol. –
4. Forță, violență. –
5. Constrîngere. –
6. Dezgust, aversiune, scîrbă. –
Mr.,
megl. silă. Sl. (
bg.)
sila „putere” (Miklosich,
Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 344). –
Der. sili, vb. (a obliga, a constrînge, a forța; a presa; a viola, a asupri; a se strădui, a-și da silința; a face tot posibilul), din
sl. siliti, bg. siljă; silință, s. f. (forțare, sîrguință; rîvnă);
nesilit, adj. (voluntar, spontan);
silitor, adj. (sîrguincios, harnic);
silnic, adj. (
înv., puternic;
înv., autoritar, violent; constrîns, obligat; dezagreabil, penibil), din
sl. silĭnikŭ; silnică, s. f. (plantă, Glechoma hederacea);
silnicesc, adj. (
înv., impus, obligat);
silnicește, adv. (prin forță);
silnici, vb. (a constrînge, a violenta);
silnicie, s. f. (violență);
silui, vb. (a viola), din
sl. silovati, silują; siluitor, s. m. (violator);
nesiluit, adj. (liber, voluntar);
năsălnic, adj. (
Mold., violent, brutal, nepoliticos);
năsălnicie, s. f. (
Mold., violență).
silă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)silă, sile s. f. muncă silnică.
silă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sílă s. f.,
g.-d. art. sílei; (constrângeri)
pl. sílesilă (Dicționaru limbii românești, 1939)sílă f., pl.
e (vsl. bg. rus.
sila. V.
silesc). Constrîngere, forță, violență:
a lua cu (saŭ
cu de-a)
sila. Forță, putere:
sila luĭ Dumnezeŭ. Faptă de om puternic (Vechĭ):
face șile multe (Cor.). Putere armată, oaste (Vechĭ):
împăratu cu sila luĭ. Greață, dezgust, neplăcere:
un roman arînd in silă4 (Al. P. P.). A-țĭ fi silă de cineva,
de ceva,
a nu-țĭ plăcea.silă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)silă f.
1. putere armată:
pornind la răsboiu cu o silă așa de mare și de grozavă ISP.;
2. forță, violență:
unde nu încape voia, încape sila; cu de-a sila, cu forța;
3. desgust, greață:
mi-e silă de dânsul. [Slav. SILA, putere, tărie].
silă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SÍLĂ, (
2)
sile, s. f. 1. Sentiment de dezgust, de scârbă, de neplăcere, de repulsie față de cineva sau de ceva; aversiune. ◊
Loc. adv. În (sau, rar,
cu, înv. de)
silă = fără tragere de inimă, fară interes, fără plăcere; din obligație.
2. Constrângere. ◊
Loc. adj. și adv. Cu (de-a) sila ori
în (sau
de, cu)
silă = fără voie, în mod forțat. ◊
Loc. adv. De silă, de milă = fiind obligat sau nevoit să..., vrând-nevrând; de voie, de nevoie. ◊
Loc. vb. (
înv. și
reg.)
A face (cuiva)
silă = a sili (
1), a forța (pe cineva). ◊
Expr. (
înv. și
reg.)
A-și face silă = a-și da mare osteneală, a se strădui. ♦ Violență, abuz săvârșit împotriva cuiva.
3. (
înv.) Putere, forță. ♦ (
Concr.) Armată, oaste. ♦ (
Reg.; cu determinări introduse prin
prep. „de”) Mulțime de... — Din
sl. sila.