scoarță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SCOÁRȚĂ, scoarțe, s. f. 1. Înveliș extern (gros și tare) al trunchiului și al crengilor unui copac sau al unei plante lemnoase; coajă. ◊
Expr. Obraz de scoarță = om necioplit, lipsit de rușine de bună-cuviință. (
Reg.)
Mamă (sau
soră) de scoarță = mamă (sau soră) vitregă.
2. Învelișul exterior și solid al globului pământesc, cu o grosime care variază între 5 și 8 km în zona oceanică și între 30 și 80 km în zona continentală; coajă care se formează la suprafața pământului după ploi mari urmate de secetă.
3. (
Anat.; în sintagma)
Scoarța cerebrală = partea exterioară a emisferelor cerebrale, formată din substanță nervoasă cenușie.
4. Copertă rigidă a unei cărți, a unui registru etc. ◊
Expr. Din scoarță în scoarță = de la prima până la ultima pagină, de la început până la sfârșit, în întregime.
5. Perete de scânduri cu care se înlocuiesc loitrele carului când se transportă grăunțe.
6. Covor cu urzeală de lână sau bumbac și băteală din lână. –
Lat. scortea.