ruginire (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RUGINÍRE, ruginiri, s. f. Faptul de
a (se) rugini. –
V. rugini.ruginire (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ruginíre s. f.,
g.-d. art. ruginírii; pl. ruginíriruginire (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RUGINÍRE, ruginiri, s. f. Faptul de a (se) rugini. —
V. rugini.