resteu - explicat in DEX

resteu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
RESTÉU, resteie, s. n. Fiecare dintre cele două bare în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, cu care se închid laturile jugului pentru a reține grumazul animalului în jug. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu resteul = a se purta aspru (cu cineva). [Var.: (reg.) răstéu, restéi s. n.] – Et. nec.

resteu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
restéu (restéie), s. n. – Cui cu care se închide jugul. – Var. răsteu, restei, restel. Mag. ereszto „care dă drumul” (Scriban; Gáldi, Dict., 95). Legătura cu sl. rastaviti „a separa”, bg. razstav „separare” (Cihac, II, 364; Conev 70) sau cu lat. rastĕllus (Tiktin) este dubioasă.

resteu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
restéu s. n., art. restéul; pl. restéie

resteu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
resteu n. Mold. V. răsteiu: când o face plopul mere și resteul mugurele AL.

resteu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
RESTÉU, resteie, s. n. Fiecare dintre cele două bare în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, care se introduc vertical în partea exterioară a jugului pentru a reține gâtul animalului. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu resteul = a se purta aspru (cu cineva). [Var.: (reg.) răstéu, restéi s. n.] — Et. nec.

resteŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
restéŭ (vest, sud) și răstéŭ (nord) n., pl. eĭe (ung. resztó, odgonu din apoĭ [!] la corabie, saŭ ereszteni, a da drumu, eresztö-, care dă drumu. Cp. cu cĭocîlteŭ, feresteŭ, melesteŭ ș. a.). Bățu (saŭ feru [!]) mobil cu care se închide jugu spre partea de afară: dacă unu e maĭ tare în gît, tîrește [!] resteu înainte (Sov. 211). V. bulfeŭ și fercheteŭ.