resteu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RESTÉU, resteie, s. n. Fiecare dintre cele două bare în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, cu care se închid laturile jugului pentru a reține grumazul animalului în jug. ◊
Expr. A lua (pe cineva)
cu resteul = a se purta aspru (cu cineva). [
Var.: (
reg.)
răstéu, restéi s. n.] –
Et. nec.resteu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)restéu (restéie), s. n. – Cui cu care se închide jugul. –
Var. răsteu, restei, restel. Mag. ereszto „care dă drumul” (Scriban; Gáldi,
Dict., 95). Legătura cu
sl. rastaviti „a separa”,
bg. razstav „separare” (Cihac, II, 364; Conev 70) sau cu
lat. rastĕllus (Tiktin) este dubioasă.
resteu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)restéu s. n.,
art. restéul; pl. restéieresteu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)resteu n. Mold. V.
răsteiu: când o face plopul mere și resteul mugurele AL.
resteu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RESTÉU, resteie, s. n. Fiecare dintre cele două bare în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, care se introduc vertical în partea exterioară a jugului pentru a reține gâtul animalului. ◊
Expr. A lua (pe cineva)
cu resteul = a se purta aspru (cu cineva). [
Var.: (
reg.)
răstéu, restéi s. n.] —
Et. nec.resteŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)restéŭ (vest, sud) și
răstéŭ (nord) n., pl.
eĭe (ung.
resztó, odgonu din apoĭ [!] la corabie, saŭ
ereszteni, a da drumu,
eresztö-, care dă drumu. Cp. cu
cĭocîlteŭ, feresteŭ, melesteŭ ș. a.). Bățu (saŭ feru [!]) mobil cu care se închide jugu spre partea de afară:
dacă unu e maĭ tare în gît, tîrește [!] resteu înainte (Sov. 211). V.
bulfeŭ și
fercheteŭ.