renega (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RENEGÁ, renég, vb. I.
Tranz. A tăgădui, a nega, a contesta ceva, a dezminți; a se lepăda de cineva sau de ceva, a nu recunoaște ca fiind al său, a abjura. – Din
lat. renegare. Cf. fr. renier.renega (Dicționar de neologisme, 1986)RENEGÁ vb. I. tr. A nega, a tăgădui; a se lepăda, a abjura (ceva sau pe cineva). [P.i.
renég. / < lat.
renegare, cf. fr.
renier].
renega (Marele dicționar de neologisme, 2000)RENEGÁ vb. tr. a se lepăda de cineva sau ceva, a abjura; a nega, a tăgădui. (< lat.
renegare)
renega (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)renegá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
reneágărenegà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)renegà v.
1. a se face că nu cunoaște:
Sân-Petru renegă pe Mântuitor; 2. a abjura:
a renega o credință, a renega un partid.renega (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RENEGÁ, renég, vb. I.
Tranz. A tăgădui, a nega, a contesta ceva, a dezminți; a se lepăda de cineva sau de ceva, a nu recunoaște ca fiind al său, a abjura. —
Din lat. renegare. Cf. fr. renier.