refuza - explicat in DEX

refuza (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
REFUZÁ, refuz, vb. I. Tranz. A respinge (ceva sau pe cineva), a nu accepta, a nu primi ceva ce ți se oferă. ♦ A nu da ceva ce ți se cere, a nu consimți la ceva, a nu voi să faci ceva. ♦ (Construit cu dativul) A se priva de ceva, a renunța la ceva. – Din fr. refuser.

refuza (Dicționar de neologisme, 1986)
REFUZÁ vb. I. 1. tr. A nu primi, a nu accepta, a respinge (ceva). ♦ A nu da (ceva ce ți s-a cerut). ♦ A se priva de ceva, a renunța la ceva. 2. intr. (Mar.; despre vânt) A se roti spre prora navei. [P.i. refúz. / < fr. refuser].

refuza (Marele dicționar de neologisme, 2000)
REFUZÁ vb. I. tr. a nu primi, a nu accepta, a respinge. ◊ a nu da (ceva ce ți s-a cerut). ◊ a se priva de, a renunța la ceva. II. refl. a se sustrage, a se eschiva. III. intr. (mar.; despre vânt) a se roti spre prora navei. (< fr. refuser)

refuza (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
refuzá (a ~) vb., ind. prez. 3 refúză

refuzà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
refuzà v. 1. a nu primi ceeace se ofere: a refuza un dar; 2. a respinge o cerere, un ordin: a refuza o grație.

refuza (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
REFUZÁ, refuz, vb. I. Tranz. A respinge (ceva sau pe cineva), a nu accepta, a nu primi ceva ce ți se oferă. ♦ A nu da ceva ce ți se cere, a nu consimți la ceva, a nu voi să faci ceva. ♦ (Construit cu dativul) A se priva de ceva, a renunța la ceva. — Din fr. refuser.