refuta (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)REFUTÁ, refutez, vb. I.
Tranz. (Franțuzism
înv.) A combate o afirmație, o teorie etc. prin argumente puternice. – Din
fr. refuter, lat. refutare.refuta (Dicționar de neologisme, 1986)REFUTÁ vb. I. tr. (
Liv.) A combate cu argumente temeinice. [P.i.
refutéz. / < fr.
réfuter].
refuta (Marele dicționar de neologisme, 2000)REFUTÁ vb. tr. a combate cu argumente temeinice. (< fr.
réfuter)
refuta (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)refutá (a ~) (
livr.)
vb.,
ind. prez. 3
refuteázărefuta (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)REFUTÁ, refutez, vb. I.
Tranz. (
Livr.) A combate o afirmație, o teorie etc. prin argumente puternice. — Din
fr. réfuter, lat. refutare.refutà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)refutà v. a combate victorios argumentele cuiva:
a refuta o acuzare.