reflexiv (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)REFLEXÍV,-Ă, reflexivi, -e, adj. 1. (În sintagmele)
Pronume reflexiv = pronume care ține locul numelui unui obiect asupra căruia se exercită, direct sau indirect, acțiunea verbului și care e identic cu subiectul verbului.
Verb reflexiv = verb însoțit de pronume reflexiv. ♦ (Substantivat,
n.) Funcțiunea verbului reflexiv.
2. (Despre oameni) Predispus la reflecție; meditativ, gânditor. ♦ (Despre manifestări, realizări ale oamenilor) Care denotă reflecție (
1), care se realizează prin reflecție.
3. (
Mat.; în sintagma)
Relație reflexivă = relație care are proprietatea de reflexivitate (
2). – Din
fr. réflexif, germ. reflexiv.reflexiv (Dicționar de neologisme, 1986)REFLEXÍV, -Ă adj. 1. Gânditor; meditativ.
2. Care se răsfrânge. ♦
Diateză reflexivă (și
s.n.) = diateză care arată că acțiunea unui verb se răsfrânge asupra subiectului gramatical care o execută;
verb reflexiv = verb la diateza reflexivă;
pronume reflexiv = pronume reprezentând persoana asupra căreia se răsfrânge acțiunea verbului reflexiv; (
mat.)
relație reflexivă = relație pe care un element o poate avea cu el însuși. [Cf. lat.
reflexivus, germ.
reflexiv].
reflexiv (Marele dicționar de neologisme, 2000)REFLEXÍV, -Ă adj. 1. (despre oameni) predispus la reflecție (1); meditativ, gânditor. 2. care se răsfrânge. ♦ diateză ~ă = diateză care arată că acțiunea unui verb se răsfrânge asupra subiectului gramatical care o execută; verb ~ = verb la diateza reflexivă; pronume ~ = pronume reprezentând persoana asupra căreia se răsfrânge acțiunea verbului reflexiv. 3. (mat.) relație ~ă = relație pe care un element o poate avea cu el însuși. (< fr.
reflexif, lat.
reflexivus, germ.
reflexiv)
reflexiv (Dicționaru limbii românești, 1939)*reflexív, -ă adj. (d. lat.
reflexum cu suf.
-iv; fr.
réflexif). Dispus spre reflexiune, gînditor, meditativ:
spirit reflexiv. Gram. Verb reflexiv, verb care arată o acțiune care se întoarce asupra subĭectuluĭ propozițiuniĭ, ca:
(eŭ) mă culc.reflexiv (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)reflexív (re-fle-) adj. m.,
pl. reflexívi; f. reflexívă, pl. reflexívereflexiv (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)reflexiv a.
1. făcut sau zis cu reflexiune;
2. meditativ:
spirit reflexiv; 3. Gram. se zice de un verb care exprimă o acțiune a subiectului asupra lui însuș.
reflexiv (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)REFLEXÍV, -Ă, reflexivi, -e, adj. 1. (în sintagmele)
Pronume reflexiv = pronume care ține locul numelui unui obiect asupra căruia se exercită, direct sau indirect, acțiunea verbului și care e identic cu subiectul verbului.
Verb reflexiv = verb însoțit de pronume reflexiv. ♦ (Substantivat,
n.) Funcțiunea verbului reflexiv.
2. (Despre oameni) Predispus la reflecție; meditativ, gânditor. (Despre manifestări, realizări ale oamenilor) Care denotă reflecție (
1), care se realizează prin reflecție.
3. (
Mat.; în sintagma) Relație reflexivă = relație care are proprietatea de reflexivitate (
2). — Din
fr. réflexif, germ. reflexiv.