putea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PUTEÁ, pot, vb. II.
Tranz. 1. A fi în stare, a avea puterea, a se simți capabil de a înfăptui un lucru. ◊
Loc. adv. Cum poate (sau
pot, poți etc.) = pe măsura posibilităților. ◊
Expr. Cât (sau
ce)
îi poate (cuiva)
capul (sau
pielea, cojocul etc.) = cât (sau ce) este în stare să facă cineva, ce posibilități, câtă rezistență are cineva.
A nu mai putea (de...) =
a) a fi copleșit de un sentiment sau de o senzație puternică;
b) (
fam.) a nu-i păsa, a nu se sinchisi de ceva sau de cineva.
2. A avea posibilitatea, mijloacele, condițiile necesare sau ocazia de a înfăptui, de a face ceva, a-i fi ceva cu putință.
3. A exista posibilitatea sau probabilitatea, a fi posibil, a fi cu putință ca un lucru să se întâmple. ◊
Expr. Ce (sau
când, unde)
poate să fie? = ce (sau când, unde) să fie? ◊
Refl. impers. Cum se poate să nu învețe? (
Loc. adv.)
De nu se mai poate (sau
cât se poate, cum nu se poate mai mult) = foarte, din cale-afară. (
Expr.)
Se prea poate = e (foarte) posibil. ♦ (La
prez. ind. pers. 3
sg., cu valoare adverbială) E posibil, e cu putință. ◊
Loc. adv. Peste poate = cu neputință, imposibil.
Fără doar și poate = neîndoielnic, sigur, precis.
4. A avea voia, dreptul de a face ceva. ♦
Refl. impers. A fi permis sau îngăduit.
Se poate intra? 5. A avea motive, a avea justificare, a fi îndreptățit să facă, să spună, să creadă ceva.
6. A fi indicat, nimerit, potrivit, a fi bine să..., a fi cazul să...; a se cuveni, a se cădea. [
Prez. ind. și: (
pop.)
poci] –
Lat. potere (=
posse).putea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)puteá (pot, putút), vb. –
1. A fi în stare. –
2. (
Refl.) A fi posibil. –
3. (Cu negația
nu mai). A muri de, a arde în, a crăpa; ironic, a nu-i păsa de nimic. –
Mr. pot, putut, puteare, megl.,
istr. pot. Lat. *
pŏtēre, forma vulgară analogică a lui
posse (Diez,
Gramm., I, 331; Pușcariu 1362; Candrea-Dens., 1491; REW 6682),
cf. vegl. potare, it. potere, prov.,
cat.,
sp.,
port. poder, v. fr. pooir (›
fr. pouvoir). Pentru
conjug.,
cf. Lombard,
Cah. S. Pușcariu, II, 147-50.
Der. poate, adv. (probabil, eventual), în loc de
se poate, cf. calabr. pozza; putere, s. f. (tărie; forță, vigoare;
stăpînire, conducere;
înv., armată, forță militară;
înv., mulțime;
înv., minune, miracol; autoritate, împuternicire, mandat; una din cele trei autorități ale statului; putere executivă, guvern; stat suveran; mijloc, inimă; partea centrală a trunchiului) ale cărui ultime sensuri se explică prin localizarea ideei de putere în inimă și prin echivalență cu ea,
cf. sp. corazón „parte centrală”;
de-a puterea fi, adv. (
Mold., exact, întocmai);
puteri (
var. împuteri),
vb. (
înv., a întări, a fortifica);
putință, s. f. (posibilitate, facultate; mijloc), din
lat. pǒtentia (Tiktin; Candrea; Scriban), sau mai probabil cu
suf. -
ință, ca
stăruință, adeverință etc.;
putirință (
var. puterință),
s. f. (putere, posibilitate), formație glumeață și familiară, rezultată din contaminarea lui
putere cu
putință; neputință, s. f. (impotență, incapacitate; imposibilitate);
putincios, adj. (
înv., puternic;
înv., demn de, vrednic de; posibil);
neputincios, adj. (impotent;
înv., imposibil);
puternic, adj. (tare, robust, potent; prepotent);
neputernic, adj. (
înv., debil, incapabil);
preaputernic, adj. (atotputernic);
atotputernic, adj. (prepotent), atribut exclusiv pentru Dumnezeu;
puternici, vb. (
înv., a-și exercita puterea);
puternicie, s. f. (forță, tărie);
atotputernicie, s. f. (omnipotență);
puternice, s. f. pl. (duhuri rele);
împuternici, vb. (a da puteri;
refl., a se fortifica);
împuternicire, s. f. (mandat; procură);
împuternicit, s. m. (delegat; plenipotențiar);
răsputea, vb. (a face ceva cu toată puterea);
răsputere, s. f. (toată forța). – Din
rom. provin
bg. puteren (Capidan,
Raporturile, 230),
bg. din
Trans. putere, puternica (Miklosich,
Bulg., 131; Miklosich,
Fremdw., 121),
rut. puter(j)a, rus. puternyi, adj.,
puteruvaty, vb. (Miklosich,
Wander., 18; Candrea,
Elemente, 409).
putea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)puteá (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. pot, 2
sg. poți, perf. s. 1
sg. putúi, 1
pl. putúrăm; conj. prez. 3
să poátă; ger. putấnd; part. putútputeà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)puteà v.
1. a avea puterea de a lucra sau de a face ceva, a fi în stare:
putem merge; 2. a avea influență:
el poate mult pe lângă dânsul; 3. (absolut și negativ) a nu mai putea suporta:
nu mai pot de căldură; 4. (ironic) a nu se teme:
nu mai pot de tine; 5. a fi cu putință:
se poate. [Lat. *POTERE (din POTUI)].