stăpânire (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STĂPÂNÍRE, stăpâniri, s. f. Acțiunea de
a (se) stăpâni și rezultatul ei.
1. Proprietate, posesiune.
2. Domnie, suveranitate; conducere, guvernare; dominație. ◊
Expr. A avea stăpânire asupra cuiva = a avea autoritate, ascendent moral asupra cuiva; a domina, a conduce. ♦ Putere, autoritate de stat; persoanele care reprezintă această autoritate.
3. Fig. Înfrânare, dominare a propriilor porniri, sentimente, etc. ◊
Expr. Stăpânire de sine = calm, sânge rece, cumpăt. –
V. stăpâni.stăpânire (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)stăpâníre s. f.,
g.-d. art. stăpânírii; pl. stăpâníristăpânire (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)stăpânire f.
1. dominațiune:
Negru-Vodă întinzându-și stăpânirea BĂLC.;
2. guvern:
porunca stăpânirii; 3. posesiune, proprietate:
moșia a intrat sub stăpânirea lui.stăpânire (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STĂPÂNÍRE, stăpâniri, s. f. Acțiunea de
a (se) stăpâni și rezultatul ei.
1. Proprietate, posesiune. 2. Domnie, suveranitate; conducere, guvernare; dominație. ◊
Expr. A avea stăpânire asupra cuiva = a avea autoritate, ascendent moral asupra cuiva; a domina, a conduce. ♦ Putere, autoritate de stat; persoanele care reprezintă această autoritate.
3. Fig. înfrânare, dominare a propriilor porniri, sentimente etc. ◊
Expr. Stăpânire de sine = calm, sânge rece, cumpăt. —
V. stăpâni.