puricariță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PURICÁRIȚĂ, puricarițe, s. f. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule și având miros neplăcut; puricică
(Pulicaria vulgaris). –
Purice +
suf. -ariță.puricariță (Dicționaru limbii românești, 1939)puricáriță f., pl.
e (d.
purice. E un cuv. popular saŭ tradus de botaniștĭ după
pulicaria ?). O plantă erbacee mică din familia compuselor, cu miros neplăcut și care crește pin [!] locurĭ apoase (
pulicária vulgáris saŭ
inula pulicária).
puricariță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)puricáriță s. f.,
g.-d. art. puricáriței; pl. puricárițepuricariță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)puricariță f. plantă cu flori galbene și cu miros neplăcut
(Pulicaria).