prigonire (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRIGONÍRE, prigoniri, s. f. Acțiunea de
a prigoni; persecuție, împilare, asuprire. –
V. prigoni.prigonire (Dicționaru limbii românești, 1939)prigoníre f. Persecuțiune. Neînțelegere, diferend.
prigonire (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)prigoníre s. f.,
g.-d. art. prigonírii; pl. prigoníriprigonire (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)prigonire f.
1. persecuțiune;
2. neînțelegere, diferend:
era între dânșii o veche prigonire GR. AL.;
3. pricină de judecată:
doi țărani veniră cu o prigonire la curte ISP.