prigoare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRIGOÁRE, prigori, s. f. Pasăre migratoare zveltă, de mărimea unei turturele, viu colorată (cu roșu, galben, negru, albastru-verzui), cu ciocul lung și subțire, care trăiește pe malurile lutoase ale apelor și se hrănește mai ales cu albine și viespi; albinărel
(Merops apiaster). [
Var.:
prigórie s. f.] – Din
prigori (derivat regresiv).
prigoare (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)prigoáre (prigóri), s. f. –
1. Albinărel (Merops apiaster). –
2. Gușă-roșie (Rubecula familiaris). –
Var. prigor(ie), Banat
prigoruie, prihor. Gr. πρηγορῶν „gușă”; gușă-roșie are gușa de altă culoare decît restul penelor. Se consideră în general că este vorba de un
der. de la
a prigori „a (se) pîrli”, datorită culorii aprinse a penajului (Tiktin; Candrea; Scriban); însă cel al albinărelului este destul de variat.
prigoare (Dicționaru limbii românești, 1939)prigoáre f., pl.
orĭ (d.
prigoresc, ca
dogoare d.
dogoresc. La început,
prigoare însemna „arsură, aprindere”, apoĭ, din cauza penelor roșiĭ, s´a numit așa și pasărea). O pasăre (numită și
albinărel) de mărimea merleĭ, cu penele roșiĭ, verzĭ, galbene și altfel și care mănîncă albine (
merops apiaster). – Și
prigórie: o prigorie țîrîĭa în înălțime (Sadov. VR. 1911, 3, 336); și
prigór și
prihór. V.
vĭespar.prigoare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)prigoare f.
1. V.
prihoriu; 2. pasăre ce se hrănește cu albine și de aceea numită
albinărel sau
viespar (Merops apiaster). [Lit. arsură (v.
prigorì), după coloarea roșiatică a pieptului acestei păsări].