prigoni (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRIGONÍ, prigonesc, vb. IV.
Tranz. 1. A provoca cuiva în mod permanent necazuri, neplăceri, a trata cu ură, cu dușmănie, a persecuta; (despre autorități) a lua măsuri represive, a oprima.
2. A izgoni, a fugări pe cineva. ♦
Fig. (Despre abstracte) A urmări, a obseda; a chinui. – Din
sl. prigoniti.prigoni (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)prigoní (prigonésc, prigonít), vb. – A persecuta, a oprima, a chinui.
Sl. prigoniti (Miklosich,
Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 237; Conev 102). –
Der. prigoană, s. f. (persecuție),
cf. sl. prigonŭ; prigonitor, adj. (asupritor);
prigon, s. n. (perechea de vite din mijloc la atelajele de trei perechi de boi), din
sl.,
rus. prigon; prigonar, adj. (care aparține perechii din mijloc).
prigoni (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)prigoní (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. prigonésc, imperf. 3
sg. prigoneá; conj. prez. 3
să prigoneáscăprigonì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)prigonì v.
1. a persecuta;
2. a se judeca. [Slav. PRIGONITI, a alunga].