pop (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POP1, popi, s. m. 1. Stâlp, bârnă, par, prăjină etc. având diverse întrebuințări, mai ales ca element de susținere sau de sprijin:
a) bucată lungă de lemn, prăjină sau par, folosite pentru a sprijini în mod provizoriu un gard, crengile unui pom etc.; proptea, sprijin;
b) stâlp sau bârnă groasă de lemn cu care se susține provizoriu sau se consolidează un zid, un planșeu, un acoperiș;
c) fiecare dintre stâlpii unei prispe sau ai unui pridvor care, având unul dintre capete înfipt în talpa prispei, susțin cu celălalt capăt streașina acoperișului;
d) (
reg.) fiecare dintre stâlpii care, având unul dintre capete înfipt în pământ, susțin un gard sau o poartă. ♦ Bețișor așezat în cutia de rezonanță a unor instrumente cu coarde.
2. (
Reg.) Nume dat mai multor piese, obiecte sau părți ale acestora, asemănătoare ca formă sau ca întrebuințare cu un pop
1 (
1) ori executate dintr-un pop
1.
3. Grămadă de snopi sau de mănunchi de cânepă ori de alte plante, așezate în picioare ca să se usuce. [
Pl. și: (
3, n.)
popuri] – Din
bg. pop.pop (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pop (pópi), s. m. –
1. Grămadă de știuleți de porumb puși la uscat. –
2. Stîlp de lemn în pridvorul caselor țărănești. –
3. Axă a vîrtelniței. –
4. Proptea, reazem. Creație expresivă,
cf. pup, dop, păp(ușe); ca în cazul acesta din urmă, pare să indice un obiect relativ nedefinit prin conturile sale sau o marionetă. Raportul cu
popă „preot” (Tiktin; Candrea; Scriban) este dubioasă. –
Der. din
gr. ὐποπούς „înzestrat cu picioare” (Diculescu,
Elementele, 469) e improbabilă.
Der. popic (
Mold. popică),
s. n. (bucată mică de lemn cu diferite întrebuințări; pop de vioară), cu
suf. dim. -ic (după Conev 60, din
bg. pop);
popicar, s. m. (jucător de popice);
popici, s. n. (
Olt., axul vîrtelniței);
popou, s. n. (șezut, fund), cuvînt folosit de copii;
poponete (
var. poponeț),
s. m. (șezut; hopa-mitică; marionetă, om de paie; sperietoare; lămpiță; volbură, Convolvulus arvensis; șobolan de cîmp, Mus silvaticus), a căror idee comună este cea de „marionetă șezînd în fund” (numele volburei vine din
sb. poponac, care nu poate explica celelelte sensuri din
rom.,
cf. Cihac, II, 278; după Conev 56, din
bg. papunec);
popondoc, s. m. (parmac);
popîndoc, s. m. (șobolan de cîmp;
Mold., copil, puști);
popîndău (
var. popînzoi, popînzac),
s. m. (șobolan de cîmp; sperietoare);
popîndac, s. n. (
Mold., plavie, mușuroi la suprafața apei în terenurile mlăștinoase);
popi, s. m. pl. (
Mold., taftur),
cf. pofi; popenchi (
var. popinci),
s. m. (ciupercă comestibilă, Coprinus atramentarius, Coprinus comatus, Pholiota mutabilis, Pluteus cervinus, Amillaria mellea), pe care Candrea îl lega de
sb. popič „ciupercă” și Scriban de
rut. podpenka; popoța, vb. refl. (a se cocoța),
cf. cocoța; împopoț(on)a, vb. refl. (a se găti), pe care Capidan,
Dacor., II, 626 îl lega de
pupă(za), pornind de o formă primitivă
împupăza cf. DAR;
popîc, interj. (exprimă ideea unei apariții neașteptate).
pop (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)POP, Augustin Z.N. (pe numele adevărat
Augustin Z.N. Popescu) (1910-1988,
n. București), istoric literar român.
Prof. univ. la București. A publicat documente inedite („Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, „Mărturii. Eminescu – Veronica Micle”).
pop (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)POP, Dariu (1887-1965,
n. Măgura Ilvei,
jud. Năsud), compozitor, dirijor de cor și folclorist român. Muzică vocal-simfonică („Tablouri din munții Rodnei”), simfonică, corală.
pop (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)POP, Emil (1897-1974,
n. sat Bucerdea Vinoasă,
jud. Alba), botanist român.
Acad. (1955),
prof. univ. la Cluj. Fondator și director (1958-1970) al Centrului de Cercetări Biologice din Cluj. Întemeietorul școlii românești de palinologie. Contribuții în domeniul citofiziologiei vegetale, în cunoașterea florei terțiare, florei și vegetației mlaștinilor de turbă și în istoria biologiei din România („Flora pliocenă de la Borsec”, „Istoria pădurilor din nordul Transilvaniei”, „Mlaștinile de turbă din R.P.R.”). Monografii („Figuri de botaniști români”).
pop (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)POP, Gavriil (1818-1883,
n. sat Sălicea,
jud. Cluj), preot și istoric român.
M. coresp. al
Acad. (1871). prof. de istorie la Gimnaziul din Blaj. Canonic la Episcopia Lugojului (1862-1883). Lucrări de istorie antică sau privind Transilvania și Banatul („Istoria Transilvaniei din cele mai îndepărtate timpuri până la 1571”, „Istoria Daciei antice”, „Istoria Ardealului în anul 1848-49 și drepturile istorice ale românilor”, „Geografia Banatului și cunoștințe istorice și etnografice despre locuitorii Banatului...”).
pop (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)POP, Grigore (
n. 1946, Palatca,
jud. Cluj), percuționist român.
Prof. univ. la Cluj-Napoca. Înființează cu studenții săi Ansamblul de Percuție, cu activitate interpretativă națională și internațională, specializat în muzica nouă.
pop (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)POP, Ioan-Aurel (
n. 1955, Sântioara,
jud. Cluj), istoric român.
M. coresp. al
Acad. (2001),
prof. univ. la Cluj-Napoca. Director (din 1993) al Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca. Director al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (din 2003). Lucrări privind istoria instituțiilor medievale, a Transilvaniei și a istoriei istoriografiei („Națiunea română medievală”, „Românii și România. Scurtă istorie”, „Românii și maghiarii în
sec. XIV-XV”, „Istoria, adevărul și miturile”).
pop (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)POP, Mihai (1907-2000,
n. sat Glod,
jud. Maramureș), folclorist român.
M. de onoare al
Acad. (2000),
prof. univ. la București. Director al Institutului de Etnografie și Folclor din București (1965-1975). Studii și cercetări de folclor românesc („Tradiție și înnoire în folclorul românesc contemporan”, „Perspective în cercetarea structurii basmelor”, „Obiceiuri tradiționale românești”, „Folclor literar românesc”). Premiul Herder.
pop (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)POP, Sever (1901-1961
n. Poiana Ilvei,
jud. Bistrița-Năsăud), lingvist român. Stabilit în Belgia.
Prof. univ. la Cluj. Cernăuți, București și Louvain. Specialist în dialectologie generală și românească („Atlasul lingvistic român”, partea I, în colab. cu S. Pușcariu, „Dialectologia, privire istorică și metode de anchete lingvistice”). Fondator al centrului internațional de dialectologie generală de la Louvain. Membru al mai multor academii străine.