polată - explicat in DEX

polată (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
POLÁTĂ, polate, s. f. (Reg.) Încăpere mică pe lângă o casă țărănească, servind ca magazie pentru unelte și obiecte de gospodărie. ♦ Streașină. [Var.: polátră s. f.] – Din bg. polata.

polată (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)
polátă, poláte și polăți, s.f. (înv. și reg.) 1. palat domnesc sau împărătesc; curte domnească, princiară sau împărătească; sală, cameră mare într-un palat. 2. încăpere mică pe lângă o casă țărănească; cămară, chelar; magazie, șopron. 3. cameră mică de locuit în casele țărănești. 4. prisacă, stupină. 5. perete de legătură între casă și o altă clădire alăturată. 6. streașină de casă; bucată de scândură așezată la streașina casei. 7. porțiune dintr-un gard de scânduri. 8. schelă care servește ca suport muncitorilor care lucrează la înălțime. 9. (în forma: polatie) avut, zestre, calabalâc. 10. (cu sens colectiv) membrii unei familii; (în forma: poladie) populație a unui ținut sau a unei țări.

polată (Dicționaru limbii românești, 1939)
polátă f., pl. e și ățĭ (sîrb. polata, palat. V. palat 1. Cp. cu saraĭ). Vechĭ. Azĭ. Maram. Palat. Azĭ vest. Mică construcțiune, maĭ ales de lemn, alipită alteĭa maĭ marĭ (celar, paravan, prelipcă). – Azĭ în Serbia polat, pl. e, palat. În Munt. polatră (VR. 1928, 3, 351).

polată (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
polátă (reg.) s. f., g.-d. art. polátei; pl. poláte

polată (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
polată f. 1. Tr. palat: o raiule, polată frumoasă, cu lumină mângăioasă ! POP.; 2. Mold. chiler (la o casă țărănească): ușa polatei; 3. (în Dolj) streașina bordeiului. [Serb. POLATA, palat].