picătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PICĂTÚRĂ, picături, s. f. 1. Părticică sferică desprinsă dintr-o masă de lichid, formată prin condensarea unui gaz etc.; pic
1, strop;
p. ext. cantitate mică dintr-un lichid. ◊
Loc. adv. Printre picături = din când în când, câteodată;
p. ext. în timpul liber, pe apucate.
Picătură cu picătură = puțin câte puțin, încetul cu încetul; până la epuizare. ◊
Expr. A semăna (cu cineva)
ca două picături (de apă) = a avea exact aceeași înfățișare cu altă persoană, a fi leit.
Până la ultima picătură de sânge = până la moarte, până la ultima suflare. ♦
P. gener. Cantitate neînsemnată din ceva; fărâmă.
2. (La
pl.) Substanță medicamentoasă lichidă care se administrează bolnavului sub formă de picături (
1). –
Pica1 +
suf. -ătură.picătură (Dicționaru limbii românești, 1939)picătúră f., pl.
ĭ (d.
picat, part. d.
a pica). Mic glob de lichid care se desprinde dintr´o cantitate maĭ mare:
ploaĭa cade în formă de picăturĭ. Foarte mică cantitate, un pic:
o picătură de vin. Pată lăsată de lichidu care a picurat:
picăturĭ de grăsime eraŭ pe scîndurĭ. Cu picătura saŭ
picătură cu picătură, cîte o picătură, picurînd:
acest avar bea vin cu picătura, a turna un medicament cu picătura. Pintre [!] picăturĭ, cîte puțin, cîte odată, din cînd în cînd, cînd am timp liber:
cînt și eŭ din pian pintre picăturĭ. V.
strop.picătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)picătúră s. f.,
g.-d. art. picătúrii; pl. picătúripicătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)picătură f.
1. globuleț de lichid:
picătură de rouă; 2. mică cantitate:
o picătură de apă; printre picături, din când în când. [V.
pica].