pic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PIC1, (
I)
interj., (
II)
picuri, s. n. I. Interj. (Adesea repetat)
1. Cuvânt care imită sunetul produs de căderea în picături a unui lichid pe un obiect tare.
2. (Rar) Cuvânt care imită zgomotul produs de ciocul păsărilor când ciugulesc.
II. S. n. 1. Picătură (
1), strop.
2. Cantitate, măsură, durată etc. (foarte) mică din ceva; strop, fir, fărâmă. ◊
Loc. adv. (Câte) un pic =
a) puțin;
b) (în construcții negative) deloc.
Nici pic = deloc, câtuși de puțin.
Pic cu pic = puțin câte puțin, încetul cu încetul. ◊
Loc. adv. și adj. Fără (un sau
nici un) pic de... = (care e) lipsit (cu totul) de... [
Var.: (
reg.)
pícur s. m.] – Onomatopee.
pic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PIC2, picuri, s. n. Ciocan de abataj. – Din
germ. Pick[hammer].
pic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PIC3 s. n. Produs chimic folosit pentru scoaterea petelor de cerneală (albastră). – Din
picătură (derivat regresiv).
pic (Dicționar de neologisme, 1986)PIC1 s.n. 1. Vergă așezată oblic pe catargul de la pupă, pe care se leagă partea de sus a unei pânze. ◊
La pic scurt (
despre ancoră) = cu puțin lanț la apă.
2. Compartiment etanș la extremitatea dinspre proră sau dinspre pupă a unei nave. [< fr.
pic].
pic (Dicționar de neologisme, 1986)PIC2 s.n. Ciocan de abataj; pichamăr. [< germ.
Pick(eisen), engl.
peak].
pic (Marele dicționar de neologisme, 2000)PIC1 s. n. 1. vergă așezată oblic pe catargul de la pupă, pe care se leagă partea de sus a unei pânze. ♦ la ~ scurt = (despre ancoră) cu puțin lanț la apă.
2. compartiment etanș la extremitatea dinspre proră sau dinspre pupă a unei nave. (< fr.
pic)
pic (Marele dicționar de neologisme, 2000)PIC2 s. n. pichamăr. (< germ.
Pick/hammer/)
pic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pic interj. – Imită zgomotul produs de o picătură în cădere. Creație expresivă,
cf. poc, pac, plici și rădăcina romanică
picc- (Koerting 7131; REW 6494). –
Der. pic, s. n. (picătură, strop; puțin, cantitate mică),
cf. mr. k’ic, megl. chică, alb. pikë, calabr. picca; pica, vb. (a picura; a face să picure; a cădea; a surveni; a veni pe neașteptate),
cf. alb. pikoń, mr. k’icu, k’icare, megl. pic, picare; picat, adj. (pestriț, pătat);
picat, s. m. (picurat; cădere);
picățea, s. f. (bulină pe stofe; nostim, atrăgător);
picătoare, s. f. (
Trans., vas pentru untură care se pune sub grătar);
picătură, s. f. (strop; gută), format din
pica ca
sburătură de la
sbura; picura, vb. (a cădea strop cu strop, a asuda; a dormita), de la
pl. picuri, ca
pica de la
sing. pic; picur, s. n. (picurare);
picură, s. f. (burniță);
picurătoare (
var. picătoare),
s. f. (rar, pipetă);
picuriș, s. n. (picurat; loc unde se prelinge apa);
picuș, s. n. (strop; vin, băutură; cîștig neașteptat, remunerare neașteptată, a unui funcționar);
picui, vb. (a picura);
picoti, vb. (a dormita);
picoteală, s. f. (toropeală);
întrumpic, adv. (
Trans., amănunțit);
întrumpica, vb. refl. (a se înțelege),
cf. D. Maniu,
Cah. S. Pușcariu, I, 188-93.
pic (Dicționaru limbii românești, 1939)1) pic n., pl.
urĭ (imit. ca și
pic 2). Picătură:
picurĭ de ceară (Em.). Foarte mică cantitate de mîncare orĭ și de alt-ceva:
un pic de vin, de colivă, de sare, de cerneală. Un pic (loc. adv.) puțin timp:
am dormit un pic, n´am stat nicĭ un pic.pic (Dicționaru limbii românești, 1939)2) pic, a
-á v. intr. (imit. d. zgomotu picăturilor care cad. Cp. și cu vgr.
pítylos, pleoscăit, cĭuruit). Cad picătură cu picătură, picur:
apa pica pin [!] acoperemîntu [!] stricat. Cad:
merele pică din pom, el a picat pe gheață. Îs foarte ostenit, nu maĭ pot:
a pica de osteneală, de somn. Sosesc pe neașteptate saŭ răpede [!], îs aproape să sosesc:
acuma am picat, trebuĭe să pice acuma. E frumoasă de (= în cît)
pică (vest), e foarte frumoasă, vorbind de o femeĭe (V.
coz). V. tr. Picur, fac să cadă picăturĭ pe cineva:
nu voĭ spune chear [!] să mă picĭ cu ceară. Tel. Lovesc.