particulă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PARTÍCULĂ, particule, s. f. 1. Parte foarte mică dintr-o substanță, dintr-o materie. ◊ (
Fiz.)
Particulă elementară = particulă constitutivă a materiei (electron, proton etc.) care se prezintă ca o unitate cu însușiri specifice și nu poate fi redusă în unități mai simple.
Particulă alfa = nucleu de heliu format din patru nucleoni.
Particulă beta = electron sau pozitron emis de nucleul unui element radioactiv.
2. (
Lingv.) Afix sau alt element invariabil atașat la un cuvânt; termen generic pentru diverse cuvinte cu corp fonetic redus, mai ales pentru părți de vorbire neflexibile. ♦
Spec. Cuvânt care însoțește un nume propriu de familie, de demnitate, indicând gradul, rangul etc. – Din
fr. particule, lat. particula.particulă (Dicționar de neologisme, 1986)PARTÍCULĂ s.f. 1. Părticică de materie; corpuscul, microobiect. ♦ (
Fiz.)
Particulă elementară = Particulă constitutivă a materiei, care prezintă atât caracteristici corpusculare, cât și ondulatorii, comportându-se ca o entitate cu însușiri specifice.
2. Element lexical și morfologic neflexibil, întrebuințat numai în compunere cu alte cuvinte. [Cf. fr.
particule, lat.
particula].
particulă (Marele dicționar de neologisme, 2000)PARTÍCULĂ s. f. 1. părticică de materie; corpuscul, microobiect. ♦ (fiz.) ~ elementară = particulă constitutivă a materiei, care prezintă atât caracteristici corpusculare, cât și ondulatorii, comportându-se ca o entitate cu însușiri specifice. 2. element lexical și morfologic invariabil, care se atașează la sfârșitul unui cuvânt sau al unei forme flexionare. (< fr.
particule, lat.
particula)
particulă (Dicționaru limbii românești, 1939)*partículă f., pl.
e (lat.
particula, dim. d.
pars, partis, parte. V.
părticică). Părticică, parte foarte mică:
particule de aur duse de rîŭ. Gram. Cuvînt care se întrebuințează tot-de-a-una unit cu altu, ca
con în
conduc. Pin [!] ext. Cuvînt mic (prep. saŭ conj.), ca
de ș. a.
particulă (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)PARTÍCULĂ (‹
fr.,
lat.)
s. f. 1. Porțiune foarte mică de substanță; corpuscul. ◊ (
FIZ.)
P. elementară = cea mai mică particulă constitutivă a materiei fizice, care prezintă atât caracteristici corpusculare, cât și ondulatorii, și care se comportă ca o entitate cu însușiri specifice, fără a putea fi redusă la ceva mai simplu (
ex. electronul, protonul, neutronul, fotonul etc.).
P.e., localizabile în regiuni foarte mici posedă energie și impuls și sunt purtătorii elementari ai electricității și ai magnetismului. Au capacitatea de a interacționa și de a se transforma unele în altele. În stare liberă, unele
p.e. sunt stabile (
ex. electronul, fotonul etc.), dar majoritatea sunt instabile, durata lor de viață fiind foarte diferită (de la 10
-22 până la 10
-6 s). Atomii, moleculele, substanța, lumina și, în general, toată lumea fizică este alcătuită din
p.e. Caracterul lor de a fi „elementare” este relativ, întrucât în prezent se admite că au o anumită structură și deci nu sunt ultimele particule elementare ale materiei.
P. alfa v. alfa. P. beta v. beta. 2. (
LINGV.) Termen generic pentru diverse cuvinte cu corp fonetic redus, mai ales pentru părțile de vorbire neflexibile (prepoziții, conjuncții, adverbe de afirmație sau de negație etc.);
spec. afix sau element invariabil atașat la un cuvânt.
3. Cuvânt folosit înaintea unui nume propriu sau a unui titlu de noblețe, de demnitate, care indică gradul, rangul etc.
particulă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)partículă s. f.,
g.-d. art. partículei; pl. partículeparticulă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)particulă f.
1. parte mică:
particulele unui corp; 2. Gram. vorbă invariabilă, în genere monosilabică, ce intră în compozițiunea altora, dar n´are existență proprie:
des-fac, răs-torn; 3. prepozițiune ce însoțește numele unei familii nobile (la Francezi redată cu
de):
Alfred de
Musset.particulă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)PARTICÚLĂ, particule, s. f. 1. Parte foarte mică dintr-o substanță, dintr-o materie. ◊ (
Fiz.)
Particulă elementară = particulă constitutivă a materiei (electron, proton etc.) care se prezintă ca o unitate cu însușiri specifice și nu poate fi redusă în unități mai simple.
Particulă alfa = nucleu de heliu format din patru nucleoni.
Particulă beta = electron sau pozitron emis de nucleul unui element radioactiv.
2. (
Lingv.) Afix sau alt element invariabil atașat la un cuvânt; tennen generic pentru diverse cuvinte cu corp fonetic redus, mai ales pentru părți de vorbire neflexibile. ♦
Spec. Cuvânt care însoțește un nume propriu de familie, de demnitate, indicând gradul, rangul etc. — Din
fr. particule, lat. particula.