otpust (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OTPÚST, otpusturi, s. n. (
Înv. și
pop.; în biserica ortodoxă) Formulă sacramentală de binecuvântare, rostită de preot la sfârșitul slujbei;
p. ext. sfârșitul slujbei religioase. ◊
Expr. A-și da otpustul = a muri.
A da (cuiva)
otpustul = a ucide (pe cineva). – Din
sl. otŭpustŭ, rus. otpusk.otpust (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)otpúst,
otpústuri, s.n. (înv. și pop.)
1. sfârșitul liturghiei (slujbei religioase); (expr.)
a-și da otpustul = a muri.
2. (la pl.) concediu.
otpust (Dicționaru limbii românești, 1939)otpúst și
opúst n., pl.
urĭ (vsl.
otŭpustŭ, trimetere [!], lăsare, ĭertare, d.
otŭ-pustiti, a trimete [!], a lăsa, a ĭerta,
pustiti, a trimete, pustŭ,
pustiŭ. V. opust, năpustesc). Rar.
Sfîrșitu liturghiiĭ.otpust (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)otpúst (
înv.,
pop.)
s. n.,
pl. otpústuriotpust (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)otpust n. rugăciune zisă cu voce înnaltă la sfârșitul unui serviciu divin;
a da otpustul, a pune la cale;
a-și da otpustul, a-și da ultima suflare:
tata dintâi și mama îndată după el și-a dat otpustul CAR. [Slav. OTŬPUSTŬ, demisiune].