ornament - explicat in DEX

ornament (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ORNAMÉNT, ornamente, s. n. 1. Detaliu sau obiect adăugat la un ansamblu pentru a-l înfrumuseța; accesoriu, element decorativ folosit în artele plastice, în arhitectură, în tipografie pentru a întregi o compoziție și a-i reliefa semnificația. ◊ Loc. adj. De ornament = decorativ, ornamental. ♦ (Rar) Distincție, însemn, decorație. 2. Notă sau grup de note muzicale care se adaugă la o melodie, pentru a-i reliefa conturul, pentru a-i împodobi linia melodică; semnul muzical corespunzător. – Din fr. ornement, it. ornamento, lat. ornamentum.

ornament (Dicționar de neologisme, 1986)
ORNAMÉNT s.n. 1. Element decorativ format din motive sculptate, pictate etc. și aplicate pe obiecte, pe tipărituri, pe manuscrise, pe monumente etc.; podoabă. ◊ De ornament = ornamental. 2. Figură de stil folosită pentru a înfrumuseța o frază, o cuvântare. ♦ (Muz.) Semn, notă sau grup de note care mărește efectul unei note principale. [Pl. -te, -turi. / < lat. ornamentum, cf. fr. ornement, it. ornamento].

ornament (Marele dicționar de neologisme, 2000)
ORNAMÉNT s. n. 1. element decorativ din motive sculptate, pictate etc. și aplicate pe obiecte, pe tipărituri, manuscrise, monumente etc. 2. figură de stil folosită pentru a înfrumuseța o frază, o cuvântare. 3. (muz.) notă sau grup de note care „înfrumusețează”, cu înflorituri de scurtă durată, linia melodică. (< fr. ornement, it. ornamento, lat. ornamentum)

ornament (Dicționaru limbii românești, 1939)
*ornamént n., pl. e (lat. ornamentum). Podoabă, lucru care ornează, care înfrumusețează. Formă de stil care servește la înfrumusețarea vorbiriĭ.

ornament (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ornamént s. n., pl. ornaménte

ornament (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
ornament n. 1. podoabă; 2. forme de stil ce servă a înfrumuseța vorbirea.