origine (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ORÍGINE, origini, s. f. 1. Punct de plecare pentru formarea unui lucru, a unui fenomen; început, proveniență; izvor, obârșie. ◊
Loc. adj. De origine =
a) de proveniență, de natură;
b) originar.
2. Apartenență prin naștere la o anumită familie, la un anumit grup social, la o anumită națiune. ◊
Loc. adj. De origine = de obârșie, de baștină, de neam, de naționalitate. ♦ Etimologie (a unui cuvânt).
3. Punct pe o linie, pe o suprafață sau în spațiu, de la care se măsoară coordonatele celorlalte puncte. ♦ Punct sau reper de pe un aparat tehnic dotat cu un sistem de numerotație sau cu o gradație, de la care începe numerotația sau gradația. [
Var.:
orígină s. f.] – Din
lat. origo, -inis, fr. orígine.origine (Dicționar de neologisme, 1986)ORÍGINE s.f. 1. Obârșie; început; izvor.
2. Faptul de a se trage dintr-o familie, dintr-un popor etc.; apartenența prin naștere la o anumită familie, un grup social, o națiune etc.
3. (
Mat.) Punct fix de la care se măsoară coordonatele celorlalte puncte. ♦ Etimologie (a unui cuvânt). [< lat.
origo, originis, cf. fr., it.
origine].
origine (Marele dicționar de neologisme, 2000)ORÍGINE s. f. 1. început, proveniență; izvor, obârșie. 2. apartenență prin naștere la o anumită familie, la un grup social, o națiune etc. ◊ etimologie (a unui cuvânt). 3. (mat.) punct fix de la care se măsoară coordonatele celorlalte puncte. (< lat.
origo, -ginis, fr.
origine)
origine (Dicționaru limbii românești, 1939)*orígine f. (lat.
orígo, -íginis, d.
oriri, a răsări. V.
orient). Început:
originea lumiĭ, originea speciilor. Etimologie:
originea unuĭ cuvînt. Cauză inițială:
beția e originea multor nenorocirĭ. Proveniență:
progenitură de origine romană (Em.),
modă de origine franceză. La origine, originar, la început. – Și
orígină și (după fr.
origine)
origínă. V.
obîrșie și
purces.origine (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)orígine s. f.,
g.-d. art. oríginii; pl. orígini