orificiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ORIFÍCIU, orificii, s. n. Deschizătură prin care o cavitate sau un spațiu închis comunică cu exteriorul, cu alt spațiu închis sau altă cavitate. – Din
fr. orifice, lat. orificium.orificiu (Dicționar de neologisme, 1986)ORIFÍCIU s.n. Deschidere, deschizătură (a unei cavități). [Pron.
-ciu, pl.
-ii. / cf. lat.
orificium, fr.
orifice].
orificiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)ORIFÍCIU s. n. deschidere (a unei cavități). (< lat.
orificium fr. orifice)
orificiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)orifíciu [
ciu pron. ciu]
s. n.,
art. orifíciul; pl. orifícii, art. orifíciile (-ci-i-)orificiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)orificiu n. deschizătură:
orificiul unui vas.orificiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*orifíciŭ n. (lat.
orificium, d.
os, óris, gură, deschizătură, și
facere, a face. V.
arti-, edi-, o- și
sacri-ficiŭ). Deschizătură, gură, gaură la o țeavă, la un organ ș. a.