ordonanță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ORDONÁNȚĂ, ordonanțe, s. f. 1. Dispoziție scrisă emisă de o autoritate administrativă, judecătorească etc., act care conține această dispoziție. ◊
Ofițer de ordonanță = ofițer atașat pe lângă marile comandamente, cu misiunea specială de a transmite ordinele.
Ordonanță de plată = dispoziție, ordin de plată a unei sume.
Ordonanță prezidențială (sau, ieșit din uz,
președințială) = măsură cu caracter urgent și provizoriu pe care președintele unei instanțe judecătorești o poate ordona, în cazuri excepționale, pentru evitarea unei pagube iminente și ireparabile sau pentru înlăturarea piedicilor care s-ar ivi cu prilejul unei executări. ♦ (În trecut) Hotărâre, sentință judecătorească. ♦ (
Înv.) Rețetă medicală.
2. (În vechea armată) Soldat atașat pe lângă un ofițer pentru servicii personale.
3. Aranjare, orânduire, organizare a elementelor unei opere de artă ale unei construcții etc. – Din
fr. ordonnance.ordonanță (Dicționar de neologisme, 1986)ORDONÁNȚĂ s.f. I. Ordin, dispoziție scrisă care provine de la o autoritate. ♦
Ordonanță de plată = dispoziție de plată a unei sume.
II. (
În vechea armată) Soldat în serviciul personal al unui ofițer.
III. Modul cum sunt aranjate elementele unei compoziții arhitecturale, cum sunt grupate diferite elemente ale unui tablou. [Cf. fr.
ordonnance].
ordonanță (Marele dicționar de neologisme, 2000)ORDONÁNȚĂ s. f. I. 1. dispoziție scrisă care emană de la o autoritate (administrativă). ♦ ~ de plată = dispoziție de plată a unei sume. 2. act legislativ al unui guvern. 3. (jur.) hotărâre judecătorească dată în proceduri cu caracter urgent. II. (în vechea armată) soldat în serviciul personal al unui ofițer. III. mod de dispunere a elementelor unei compoziții arhitecturale, de grupare a diferitelor elemente ale unui tablou etc. (< fr.
ordonnance)
ordonanță (Dicționaru limbii românești, 1939)*ordonánță f., pl.
e (fr.
ordonnance). Deciziune polițienească, deciziunea unuĭ judecător. Prescripțiunea mediculuĭ. Ordin dat tezauruluĭ ca să plătească o sumă anumită:
ordonanță de plată. Ofițer alipit serviciuluĭ oficial al unuĭ general:
ofițer de ordonanță. Soldat alipit ca servitor unuĭ ofițer (V.
ordinanț).
ordonanță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ordonánță s. f.,
g.-d. art. ordonánței; pl. ordonánțeordonanță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ordonanță f.
1. dispozițiune, rândueală:
ordonanța serbărilor; 2. totalitatea părților din cari se compune un edificiu și dispozițiunea lor;
3. fig. compozițiunea unui discurs, a unei opere de artă:
ordonanța unei poeme, unui tablou; 4. regulament, ordin emanat dela o autoritate;
5. deciziunea unui judecător;
6. prescripțiunea medicului;
7. militar atașat la un general spre a-i transmite ordinele:
8. soldat pus la dispozițiunea unui ofițer;
9. ordin dat tezaurului spre a plăti o sumă determinată.