ordonanță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ORDONÁNȚĂ, ordonanțe, s. f. 1. Dispoziție scrisă emisă de o autoritate administrativă, judecătorească etc., act care conține această dispoziție. ◊
Ofițer de ordonanță = ofițer atașat pe lângă marile comandamente, cu misiunea specială de a transmite ordinele.
Ordonanță de plată = dispoziție, ordin de plată a unei sume.
Ordonanță prezidențială (sau, ieșit din uz,
președințială) = măsură cu caracter urgent și provizoriu pe care președintele unei instanțe judecătorești o poate ordona, în cazuri excepționale, pentru evitarea unei pagube iminente și ireparabile sau pentru înlăturarea piedicilor care s-ar ivi cu prilejul unei executări. ♦ (În trecut) Hotărâre, sentință judecătorească. ♦ (
Înv.) Rețetă medicală.
2. (În vechea armată) Soldat atașat pe lângă un ofițer pentru servicii personale.
3. Aranjare, orânduire, organizare a elementelor unei opere de artă ale unei construcții etc. – Din
fr. ordonnance.