orbire (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ORBÍRE s. f. Faptul de
a orbi; fig. întunecare a minții, lipsă de clar viziune, rătăcire, inconștiență. ◊
Loc. adv. Cu orbire = fără chibzuială, orbește. –
V. orbi.orbire (Dicționaru limbii românești, 1939)orbíre f. Acțiunea de a orbi și starea de a fi orb.
Fig. Lipsă de rațiune din cauza pasiuniĭ:
a te lupta cu orbire.orbire (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)orbíre s. f.,
g.-d. art. orbíriiorbire (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)orbire f.
l. acțiunea de a orbi și starea celui orb;
2. fig. întunecarea minții;
3. nesocotință:
nebun cine se ’ncrede ’n tine cu orbire AL.