orație (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ORÁȚIE, orații, s. f. 1. (
Pop.) Urare în versuri pe care colăcarii o adresează mirilor la nuntă; conăcărie.
2. (
Livr.;
înv.) Felicitare, urare;
p. ext. cuvântare, discurs (rostit la anumite ceremonii sau ocazii).
3. (
Înv.) Oratoriu
1 (
1). [
Var.:
orațiúne s. f.] – Din
lat. oratio, -onis.orație (Marele dicționar de neologisme, 2000)ORÁȚIE s. f. 1. urare în versuri, cu conținut alegoric, făcută de conăcari în cadrul ceremonialului de nuntă. 2. cuvântare, discurs (la anumite ocazii). (< lat.
oratio)
orație (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)oráție (-íi), s. f. –
1. Discurs, cuvîntare. –
2. Epitalam, poezie populară care se rotește la nunțile tradiționale. –
Mr. urăciune. Lat. oratio (
sec. XVIII), poate prin intermediul
pol. oracja; mr. reprezintă direct cuvîntul
lat. Este dubletul lui
orațiune, s. f. (discurs). –
Der. orator, s. m., din
fr. orateur; oratoriu, s. n., din
lat. oratorium, it. oratorio; oratoric, adj. (retoric);
oratorie, s. f. (elocvecță).
orație (Dicționaru limbii românești, 1939)oráție și
ur- f. (pol.
oracya, d. lat.
oratio. V.
orațiune).
Sec. 18. Discurs de salutare.
Azĭ. Lit. Urare de nuntă, epitalam. – Poporu nu zice de cît [!]
urare.orație (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)oráție (-ți-e) s. f.,
art. oráția (-ți-a), g.-d. art. oráției; pl. oráții, art. oráțiile (-ți-i-)orație (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)orație f. cuvântare ce se ține la masa cea mare de nuntă. [În loc de
urație: v.
urà].