opus (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÓPUS1, opusuri, s. n. (
Muz.) Termen care denumește, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. [Scris și (prescurtat):
op] – Din
fr. opus, germ. Opus.opus (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OPÚS2, -Ă, opuși, -se, adj. 1. Care este așezat în fața cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă;
p. ext. (despre fenomene, caractere, legi) care nu se poate împăca cu altul; contrar, potrivnic. ♦ (Substantivat,
n. art.) Ceea ce se opune altuia.
2. (
Mat.; despre unghiuri) Care este așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) care este așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. –
V. opune.opus (Dicționar de neologisme, 1986)ÓPUS s.n. Bucată muzicală a unui compozitor care poartă un anumit număr de clasificare, dat după succesiunea cronologică a lucrărilor acestuia. [< lat.
opus, cf. germ.
Opus].
opus (Marele dicționar de neologisme, 2000)ÓPUS s. n. termen pentru catalogarea și numerotarea cronologică a lucrărilor unui compozitor. (< lat.
opus, germ.
Opus)
opus (Dicționaru limbii românești, 1939)*opús, -ă adj. (d.
opun). Pus față în față:
munțĭ opușĭ, malurĭ opuse. Fig. Advers, contrar:
albu e opus negruluĭ, interese opuse. Geom. Unghĭurĭ opuse pin [!] creștet, unghĭurĭ ale căror laturĭ îs formate de prelungirile laturilor celuĭ-lalt unghĭ, ca în litera X. S. n., pl.
urĭ. Lucru opus, lucru contrar:
binele e opus răuluĭ.opus (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ópus s. n.,
pl. ópusuri; abr. op.opus (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)opus a.
1. pus față în față:
case opuse; 2. de ceea parte:
malul opus al râului.; 3. contrar:
albul și negrul sunt colori opuse; fig.
interese opuse. ║ n. ceeace este opus:
economia este opusul risipei.