opune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OPÚNE, opún, vb. III.
1. Tranz. A pune în fața cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc. ♦
Refl. A se împotrivi (rezistând sau făcând uz de forță), a pune piedici, a ține piept; a zădărnici.
2. Tranz. A pune față în față două sau mai multe ființe sau lucruri pentru a scoate în evidență, prin comparație, deosebirile dintre ele.
3. Refl. (Despre unghiuri) A fi așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. [
Prez. ind. și: (
reg.)
opúi] – Din
lat. opponere, fr. opposer (după
pune).opune (Marele dicționar de neologisme, 2000)OPÚNE vb. I. tr. 1. a pune în fața cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc. 2. a pune față în față, a compara. II. refl. a se împotrivi. (< lat.
opponere, după fr.
opposer)
opune (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)opúne (opún, opús), vb. – A (se) împotrivi.
Lat. opponere (
sec. XIX), adaptat la
conj. lui
pune. –
Der. opozant, s. m., din
fr. opposant; opoziți(un)e, s. f., din
fr. opposition; opoziționist, adj., din
fr. oppositionniste.opune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)opúne (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. opún, 2
sg. opúi, 1
pl. opúnem; conj. prez. 3
să opúnă; ger. opunând; part. opúsopune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)opune v.
1. a pune față în față:
a opune două tablouri; 2. a pune în cale spre a face piedică:
a opune forței forța; 3. a pune în paralel:
a opune pe Alexandri lui Eminescu; 4. a fi contrar, a face obstacol:
a se opune unui proiect.