opozițiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OPOZIȚIÚNE s. f. v. opoziție.opozițiune (Dicționar de neologisme, 1986)OPOZIȚIÚNE s.f. v.
opoziție.
opozițiune (Dicționaru limbii românești, 1939)*opozițiúne f. (lat.
op-positio, -ónis d.
op-pónere, -pósitum, a opune. V.
a-pozițiune). Acțiunea de a saŭ de a te opune. Contrast, nepotrivire:
opozițiune de sentimente. Sforțărĭ opuse politiciĭ unuĭ guvern. Partidu celor ce combat politica guvernuluĭ.
Jur. Acțiunea de a te opune unuĭ act, uneĭ procedurĭ, uneĭ sentențe [!]:
a face opozițiune contra uneĭ judecățĭ. Ret. Antiteză, figura pin [!] care se unesc doŭă ideĭ opuse, ca:
natura e mare și lucrurĭ micĭ. Astr. Distanța de 180° între doŭă planete:
e eclipsă de lună cînd luna e în opozițiune cu soarele. – Și
-íție. V.
opor.opozițiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)opoziți(un)e f.
1. piedecă, greutate ce se pune:
a face opozițiune unei căsătorii; 2. Jur. piedecă legală ce se pune la execuțiunea unui act, unei proceduri:
a face opozițiune la o vânzare, la plata unei sume; 3. deosebire însemnată în modul de a fi, de a cugeta, de a lucra între două persoane:
opozițiune de caractere; 4. partidul celor ce combat politica guvernului;
5. figură de retorică prin care se unesc două idei ce par contradictorii:
o nebună înțelepciune; 6. în pictură: contrast de umbre și de colori;
7. Astr. pozițiunea unui astru când pământul se află între el și soare:
luna plină e în opozițiune.