opoziție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OPOZÍȚIE, opoziții, s. f. I. 1. Raportul dintre două lucruri sau două situații opuse, contradictorii; deosebire izbitoare, contrast. ◊
Loc. adv. În opoziție cu... = în contrast cu..., spre deosebire de...
2. Împotrivire, opunere, rezistență. ◊
Loc. vb. A face opoziție = a se opune, a se împotrivi.
3. (
Fil.) Noțiune a dialecticii desemnând un stadiu mai înalt de dezvoltare a contradicției decât deosebirea, stadiu în care obiectul unitar de dedublează în contrarii ce se exclud. ♦ Raport de excludere între două noțiuni sau între două judecăți, astfel încât acceptarea uneia dintre ele duce la respingerea celeilalte.
4. Poziție a două corpuri cerești care, privite de pe pământ, se găsesc pe bolta cerească diametral opuse.
5. (
Jur.) Manifestare de voință destinată să împiedice îndeplinirea unui act juridic sau să impună anumite condiții acestei îndepliniri. ♦ Cale de atac împotriva unei hotărâri în fața aceleiași instanțe, în cazul când hotărârea a fost dată în lipsa părților. ♦ Cale de atac împotriva anumitor acte de executare silită.
6. (
Lingv.) Diferență, de obicei fonetică, cu sau fără valoare funcțională, între două unități lingvistice.
II. (În țările cu regim parlamentar) Totalitatea persoanelor care fac parte dintr-un grup politic potrivnic partidului aflat la putere; politica pe care o duce acest grup față de partidul la putere. [
Var.: (
înv.)
opozițiúne s. f.] – Din
lat. oppositio, -onis, fr. opposition, germ. Opposition.