onorific (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ONORÍFIC, -Ă, onorifici, -ce, adj. 1. (Despre titluri, distincții etc.) Care aduce onoruri; acordat în semn de cinste, de respect, de considerație față de cineva. ♦ (Despre funcții, servicii etc.) Care aduce onoare, cinste (fără a produce un profit material).
2. (Despre persoane) Căruia i s-a acordat un titlu (de onoare) în semn de respect, de considerație pentru merite deosebite; care îndeplinește o funcție, o sarcină, fără a fi retribuit; de onoare.
Membru onorific. – Din
fr. honorifique, lat. honorificus.onorific (Dicționar de neologisme, 1986)ONORÍFIC, -Ă adj. 1. Care aduce o distincție, onoruri, fără însă a atrage după sine avantaje sau profituri materiale.
2. Căruia i s-a acordat un titlu în semn de respect, de considerație; de onoare. [< fr.
honorifique].
onorific (Marele dicționar de neologisme, 2000)ONORÍFIC, -Ă adj. 1. (despre titluri, distincții, funcții etc.) care aduce onoruri, fără a trage un avantaj, profit material. ◊ care îndeplinește o funcție fără a fi retribuit. 2. căruia i s-a acordat un titlu în semn de respect, de considerație. (< fr.
honorifique, lat.
honorificus)
onorific (Dicționaru limbii românești, 1939)*onorífic, -ă adj. (lat.
honoríficus, d.
honor, onoare, și
fácere, a face). Onorar, care face onoare pin [!] persoana luĭ:
membru onorific. Care procură onorurĭ (dar nu leafă):
titlu onorific. Adv. În mod onorific:
a funcționa onorific.onorific (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)onorífic adj. m.,
pl. onorífici; f. onorífică, pl. onoríficeonorific (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)onorific a. ce procură onoruri:
titlu onorific.