ohabnic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OHÁBNIC, -Ă, ohabnici, -ce, adj. (
Înv. și
pop.; despre proprietate)
1. Care nu poate fi înstrăinat; inalienabil, de veci; scutit de impozite și de prestații.
2. (Despre proprietari) Care stăpânește o moșie ohabnică (
1). (Despre robi, slugi etc.) Legat pe viață de ohabă (
1). [
Var.:
ohávnic, -ă adj.] – Din
sl. ohabĩnŭ.ohabnic (Dicționaru limbii românești, 1939)ohábnic, ohávnic, ohámnic și
hámnic, -ă adj. (vsl.
ohabĭnŭ, d.
ohaba, ocină, ohabă): Perpetuŭ, ereditar, inalienabil: „moșie ohabnică”
saŭ „ocină”
se numea aceĭa care era dăruită de domn unuĭ boĭer saŭ uneĭ mînăstirĭ și scutită de orĭ-ce bir saŭ slujbă. Azĭ se zice despre locurile pe care eștĭ proprietar perpetuŭ:
moșie ohamnică (în Mold.
de vecĭ),
mĭ-am cumpărat la cimitir un loc ohamnic. Subst. Odinioară, micĭ agricultorĭ de o treaptă între moșnenĭ și clăcașĭ. V.
uric, strămoșesc.ohabnic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ohábnic (
înv.)
adj. m.,
pl. ohábnici; f. ohábnică, pl. ohábnice