ocol (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OCÓL, (
1)
ocoluri, (
2, 3, 4, 5, 6)
ocoale, s. n. 1. Mișcare în jurul unui punct fix sau de jur-împrejurul unui loc; deplasare în spațiu care nu urmează calea cea mai dreaptă; înconjur, ocolire, ocoleală, ocoliș. ◊
Loc. adj. De ocol = care ocolește; ocolit, indirect. ◊
Loc. vb. A da (cuiva sau la ceva)
ocol = a ocoli (pe cineva sau ceva), a merge de jur-împrejur. ♦
Fig. Digresiune. ◊
Loc. adv. Fără ocol = fără ezitare, fără menajamente; direct. ♦ (
Concr.) Cotitură, cot.
2. (
Înv.) Linie care delimitează un spațiu;
p. ext. spațiul delimitat, cuprins. ♦ Perimetru, circumferință.
3. (
Concr.) Gard făcut în jurul unui loc; împrejmuire, îngrăditură;
p. ext. loc îngrădit (uneori acoperit), unde se închid vitele, oile etc.; obor, țarc.
4. (
Reg.) Curte, ogradă.
5. (Rar) Spațiu, loc liber.
6. (
Înv.) Unitate administrativă (judiciară, agricolă) de județ sau de ținut, de oraș sau de sat; sediul ei;
p. ext. instituție care conducea una dintre aceste forme de împărțire administrativă. ◊
Ocol silvic = unitate silvică administrativă, împărțită pe brigăzi și cantoane, prin care se organizează și se execută lucrările de cultură, de refacere, de protecție și de pază a pădurilor, ocrotirea și valorificarea vânatului și a peștelui din apele de munte. – Din
bg.,
rus. okol.