nemernic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NEMÉRNIC, -Ă, nemernici, -ce, adj.,
s. m. și
f. 1. (Om) ticălos, infam, mârșav. ♦ (Om) de nimic, fără valoare; nevrednic, neputincios.
2. (
Pop.) (Om) vrednic de milă, sărman.
3. (
Înv.) (Om) străin, pribeag, pripășit. – Din
sl. namĕrĩnŭ „care vine”.
nemernic (Dicționaru limbii românești, 1939)nemérnic, -ă adj. (vsl.
namĭerĭnikŭ, sîrb.
namernik, care se nemerește, care vine din întîmplare. V.
nemeresc).
Vechĭ. Străin, vagabond.
Azĭ. Om de nimic, păcătos, ticălos. – La Con. 276 și 278
ni-.nemernic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)nemérnic adj. m.,
s. m.,
pl. nemérnici; adj. f.,
s. f. nemérnică, pl. nemérnicenemernic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)nemernic a. și m.
1. străin:
se găsia nemernic, pribegit din țara sa NEGR.; fig.
sufletu-i nemernic, gându-i rătăcit AL.;
2. vagabond;
3. om de nimic, ticălos:
a băut ca un nemernic ISP. [Derivat din
nemeri: sensul peiorativ modern e motivat de accepțiunea intermediară «vagabond»].