nebunie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NEBUNÍE, nebunii, s. f. 1. Pierdere a judecății din cauza unei boli mintale; demență, alienație mintală. ◊
Loc. adv. (
Fam.)
La nebunie = foarte mult, enorm.
2. Lipsă de judecată dreaptă, de minte, de cumpănire; nechibzuință, nesocotință, prostie. ♦ Neastâmpăr, zburdălnicie.
3. Faptă, vorbă etc. nesocotită, extravagantă, prostie; faptă de om nebun. ♦ (Mai ales la
pl.) Faptă lipsită de seriozitate; năzbâtie, ghidușie, ștrengărie, năzdrăvănie, poznă. –
Nebun +
suf. -ie.nebunie (Dicționaru limbii românești, 1939)nebuníe f. (d.
nebun). Starea omuluĭ nebun. Faptă ca un nebun, extravaganță. Credință foarte greșită:
e o nebunie să crezĭ asemenea lucrurĭ. Pl. Zburdălnicii copilăreștĭ:
aceștĭ copiĭ fac numaĭ nebuniĭ. A ĭubi, a-țĭ plăcea la nebunie, a ĭubi, a-țĭ plăcea grozav.
nebunie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)nebuníe s. f.,
art. nebunía, g.-d. art. nebuníei; pl. nebuníi, art. nebuníilenebunie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)nebunie f.
1. turburarea minții cauzată printr’o vătămare a creierului:
acces de nebunie; 2. faptă nebună, extravaganță;
3. purtare ușuratecă.