mojic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MOJÍC, -Ă, mojici, -ce, s. m. și
f.,
adj. 1. S. m. și
f. adj. (Om) prost crescut, obraznic, impertinent; bădăran, mitocan.
2. S. m. și
f. (
Înv. și
reg.) Țăran;
p. gener. om de rând.
3. S. m. și
f. (În forma
mujic) Nume dat țăranilor ruși înainte de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. [
Var.:
mujíc, -ă s. m. și
f.] – Din
rus. mužik.mojic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mojíc (mojíci), s. m. –
1. Țăran, om simplu. –
2. Bădăran, țopîrlan. –
3. (
Adj.) Josnic, obraznic, nerușinat.
Rut.,
rus. mužik (Miklosich,
Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 201),
cf. pol. muzyk, ceh. muzik. Este dubletul lui
mujic, s. m. (țăran rus), cultism din
sec. XIX.
Der. mojicesc, adj. (grosolan);
mojicește, adv. (cu mojicie);
mojicie, s. f. (grosolănie, obrăznicie);
mojicime, s. f. (țărănime, plebe);
mojicos, adj. (țărănesc).
mojic (Dicționaru limbii românești, 1939)mojíc, -ă adj. și s. (rus.
mužik, țăran, țopîrlan, pol.
mužyk, d. vsl.
monžikŭ, d.
monžĭ, bărbat, om).
Fam. Om din clasa de jos (de la oraș orĭ de la sat), țopîrlan, mitocan, modoran:
un mojic. Prost crescut, fără educațiune (indiferent din ce clasă socĭală ar fi):
un om mojic. Adv. Ca mojicu:
s´a purtat foarte mojic. Prov. Apa trage la matcă, și mojicu la treaptă, omu fără educațiune, tot prost se poartă, orĭ-ce ĭ-aĭ face.
mojic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mojíc adj. m.,
s. m.,
pl. mojíci; adj. f.,
s. f. mojícă, pl. mojícemojic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mojic a. foarte grosolan. ║ m.
1. țărănoiu;
2. om brutal și obraznic. [Rus. MUJIKŬ, țăran, bădăran].