minciună (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MINCIÚNĂ, minciuni, s. f. 1. Denaturare intenționată a adevărului având de obicei ca scop înșelarea cuiva; neadevăr. ◊
Expr. A da (sau
a face) (pe cineva)
de minciună sau
a prinde (pe cineva)
cu minciuna = a dovedi că cineva a spus un neadevăr.
A purta (sau
a duce, a ține) (pe cineva)
cu minciuni = a promite mereu (ceva cuiva) fără a se ține de cuvânt; a duce cu vorba. ♦ Deprindere de a minți. ♦ Înșelăciune, vicleșug. ♦ Ficțiune, născocire, plăsmuire. ♦ (La
pl.) Fleacuri, nimicuri.
2. Minciunică (
2). –
Lat. mentio, -onis.minciună (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)minciúnă (minciúni), s. f. –
1. Neadevăr. –
2. Gogoașă. –
Mr. mințună, mințune, megl. minciună. Lat. *
mentitiōnem, redus la *
mentiōnem (Cipariu,
Principii, 96; Meyer,
Alb. St., IV, 126; Pușcariu, 1082; Candrea-Dens., 1136; Pascu, I, 116; REW 5508);
cf. lat. *mentionāre ›
mr. minciunedzu, minciunare, megl. minciun, minciunari. Der. de la
a minți, prin intermediul lui
*mințiciune redus ca
putrezi ›
putrejune, repezi › repejune, pare mai puțin sigură, pentru că reducerile sînt numai secundare și tîrzii (
cf. putreziciune, repeziciune) și nu au eliminat în nici un caz formele întregi (
cf. împuți ›
împuțiciune; dar nu este urmă de *
mințiciune). –
Cf. minți, desminți. Der. mincinos, adj. (care spune minciuni);
minciuna, vb. (
Trans., a ticlui, a însăila);
minciunea, s. f. (gogoașă);
minciunos, adj. (
Mold., care minte);
minciuni, vb. (
Mold., a minți, a înșela).
minciună (Dicționar de argou al limbii române, 2007)MINCIUNĂ abureală, barbă, bărbiereală, brașoavă, cheie cu barbă, cioacă, ducere, goangă, gogoașă, gulgută, iordan, minciună gogonată / sfruntată, strâmbă, șopârlache, șopârlă, șopârleanu, ștangă, trombon, tromboneală.
minciună (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)minciúnă s. f.,
g.-d. art. minciúnii; pl. minciúniminciună (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)minciună f.
1. spusă neadevărată cu intențiunea de a înșela;
2. deprindere de a minți:
minciuna e un vițiu; 3. ficțiune poetică;
4. iluziune, amăgire:
minciunile vieții; 5. prăjitură din ouă, zahăr și făină. [Lat. MENTIONEM = (în glose) MENDACIUM].
mincĭună (Dicționaru limbii românești, 1939)mincĭúnă f., pl.
ĭ (din
*mĭnțicĭune, d.
a minți, ca
putregĭune, răpegĭune din
-ezicĭune; it.
menzogna, pg.
menzonga, fr.
mensonge, d. lat.
*mentionica, *mentitionica). Vorbă contrară adevăruluĭ spusă pentru a înșela:
mincĭuna trebuĭe reprimată sever începînd din copilărie. Fabulă, ficțiune:
poezia trăĭește din mincĭunĭ. Fig. Vanitate, eroare, iluziune:
lumea nu e de cît [!] o mincĭună. Fam. Mincĭună cu coadă saŭ
gogonată, mare mincĭună. – Vechĭ
me- (Cost. 1, 309).