miasmă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MIÁSMĂ, miasme, s. f. Emanație rău mirositoare; duhoare, putoare, exalație. [
Pr.:
mi-as-] – Din
fr. miasme.miasmă (Dicționar de neologisme, 1986)MIÁSMĂ s.f. Emanație nesănătoasă, miros urât provenit din materii organice în descompunere; duhoare. [Pron.
-mi-as-. / < fr.
miasme, cf. gr.
miasma – murdărie, pată].
miasmă (Marele dicționar de neologisme, 2000)MIÁSMĂ s. f. emanație urât mirositoare; duhoare. (< fr.
miasme, gr.
miasma)
miasmă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)miásmă (miásme), s. f. – Duhoare.
Fr. miasme. –
Der. miasmatic, adj., din
fr. miasmatique; înmiasma, vb. (a răspîndi mirosuri urîte).
miasmă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)miásmă (mi-as-) s. f.,
g.-d. art. miásmei; pl. miásmemiasmă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)miasmă f.
1. emanațiune contagioasă;
2. exalațiune de putrezime.