meridian - explicat in DEX

meridian (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
MERIDIÁN, meridiane, s. n., adj. 1. S. n. Fiecare dintre liniile imaginare care rezultă din intersecția suprafeței Pământului cu semiplanul sprijinit pe axa geografică, constituind liniile de reper pentru măsurarea longitudinii geografice. ◊ Meridian de origine sau primul meridian, meridianul zero = meridianul care trece prin localitatea Greenwich (Marea Britanie) și în raport cu care se calculează, în baza unei convenții internaționale, longitudinea punctelor de pe glob. Meridian magnetic = linie obținută prin intersecția suprafeței Pământului cu planul vertical indicat de direcția acului magnetic. (Astron.) Meridian ceresc = mare cerc imaginar al sferei cerești, care trece prin zenitul locului și prin polii cerești. Meridianul locului = linia de intersecție a planului meridianului ceresc al locului respectiv cu planul orizontului. 2. S. n. (Mat.) Curbă a unei suprafețe de rotație cu un plan care trece prin axa ei de rotație. 3. Adj. Referitor la un meridian (1), care trece printr-un meridian. [Pr.: -di-an] – Din lat. meridianus, it. meridiano, fr. méridien.

meridian (Dicționar de neologisme, 1986)
MERIDIÁN s.n. 1. Fiecare dintre cercurile imaginare care trec prin polii globului pământesc și determină gradele de longitudine. ◊ Plan meridian = plan determinat de verticala locului și paralela axei de rotație a Pământului. 2. Intersecția unei suprafețe de revoluție cu un plan care trece prin axa suprafeței. ◊ Meridian ceresc = cercul mare rezultat din intersecția sferei cerești cu planul care trece prin axa universului. // adj. Cerc meridian = instrument cu ajutorul căruia se determină trecerea unui astru la meridian (1) și care servește la măsurarea înălțimii astrului; distanță meridiană = diferența de longitudine dintre două puncte situate pe meridiane diferite; linie meridiană = meridiana locului. [Pron. -di-an. / < fr. méridien, cf. it. meridiana, lat. meridies – amiază].

meridian (Marele dicționar de neologisme, 2000)
MERIDIÁN, -Ă I. adj. referitor la un meridian. ♦ cerc ~ = instrument cu ajutorul căruia se determină trecerea unui astru la meridian (II, 1) și care servește la măsurarea înălțimii astrului; distanță ~ă = diferența de longitudine dintre două puncte situate pe meridiane diferite; linie ~ă = meridiana locului. II. s. n. 1. fiecare dintre cercurile imaginare care trec prin polii globului terestru. ♦ plan ~ = plan determinat de verticala locului și paralela axei de rotație a Pământului. 2. intersecția unei suprafețe de revoluție cu un plan care trece prin axa suprafeței. ♦ ~ ceresc = cercul mare din intersecția sferei cerești cu planul care trece prin axa universului. 3. (în acupunctură) linie imaginară a suprafeței pielii care unește diferite puncte corespunzând unui anumit organ. II. s. f. 1. intersecție a unei suprafețe de revoluție cu un plan care trece prin axa suprafeței. ♦ (astr.) ă locului = intersecția planului meridian cu planul orizontal într-un loc dat; linie meridiană. 2. (arheol.) cadran solar care indica ora amiezii. 3. canapea cu spătar și brațe inegale, care ține loc de șezlong. (< lat. meridianus, it. meridiano, fr. méridien)

meridian (Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, 1981 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
meridián s. n., pl. meridiane; adj. m. meridieni; fem. meridiană, pl. meridiene

meridian (Dicționaru limbii românești, 1939)
*meridián, -ă adj. (lat. meridianus, de amează [!], de mează-zi, d. meridies, amează, din *medi-dies, d. médius, mijlociŭ, și dies, zi, compus ca și rom. mează-zi. V. post-meridian). De amează: timpu meridian. Umbră meridiană, aceĭa pe care o aŭ lucrurile la amează. Înălțime meridiană, înălțimea unuĭ astru deasupra orizontuluĭ cînd trece la meridian. Lunetă meridiană, lunetă a căreĭ axă optică se poate îndrepta în toate direcțiunile în planu meridian al loculuĭ în care e instalată fără să ĭasă din acest plan. Linie meridiană, linie presupusă că e trasă pe suprafața pămîntuluĭ, de la nord la sud, în planu meridian al unuĭ loc. S. f. Meridiană, linia meridiană. Meridiana unuĭ loc, intersecțiunea planuluĭ meridian al acestuĭ loc cu orizontu. Meridiana timpuluĭ mijlociŭ, curbă trasă în prejuru [!] liniiĭ de amează pe un cadran solar și care arată ameaza în timp mediŭ pentru fiecare lună. S. n., pl. e. Meridian, mare cerc presupus că trece pin [!] ceĭ doĭ polĭ și că împarte pămîntu în doŭă emisfere. Meridian ceresc, care trece pin axa lumiĭ și zenitu observatoruluĭ. Meridian terestru, care trece pin axa pămîntuluĭ și linia verticală a unuĭ loc. Primu meridian saŭ meridianu de origine, acela de la care începĭ să socoteștĭ longitudinea. Meridian magnetic, plan vertical care trece pin centru pămîntuluĭ și direcțiunea aculuĭ magnetic orizontal.

meridian (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
!meridián¹ (-di-an) adj. m.; f. meridiánă, pl. meridiáne

meridian (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
meridián² (-di-an) s. n., pl. meridiáne

meridian (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
meridian n. cerc imaginar al sferei terestre ce trece prin polii și zenitul observatorului: ca punct de plecare se iea un prim meridian dela care se socotesc toate celelalte, spre răsărit și spre apus.