merge (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÉRGE, merg, vb. III.
Intranz. I. 1. A se mișca deplasându-se dintr-un loc în altul; a se deplasa, a umbla. ♦ (Despre nave sau alte obiecte plutitoare) A pluti. ♦ (Despre păsări, avioane etc.) A zbura. ♦ (
Fam.; despre mâncăruri și băuturi) A putea fi înghițit ușor; a aluneca pe gât.
2. A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre...). ◊ (La imperativ, ca termen de urare sau de îndemn)
Mergi cu bine! ◊
Expr. A merge înaintea cuiva = a întâmpina pe cineva.
A merge la pieire = a acționa necugetat, a-și periclita existența.
A merge (fiecare) în (sau
la)
treaba lui = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale.
A(-i) merge (ceva)
(drept) la inimă (sau
la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult.
A merge ață = a se duce drept la țintă.
De-i merge (sau
să-i meargă)
colbul (sau
fulgii, peticele, untul) = (în legătură cu verbul „a bate ” sau cu echivalentele lui; cu valoare adverbială) zdravăn, tare, violent.
A merge pe... = (despre vârstă) a se apropia de..., a împlini în curând...
De ce merge sau
pe zi (ori
pe an)
ce merge = pe măsură ce trece timpul. ♦ A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățământ. ♦ (
Înv. și
reg.; despre ființe și lucruri) A intra, a pătrunde. ♦
Fig. A ajunge.
A mers până la a crede că-l poate îndrepta. ◊
Expr. A merge prea departe = a-și îngădui prea multe, a depăși limitele îngăduite. ♦ (
Pop.) A se angaja (într-o slujbă). ♦ A se înrola. ♦ (Despre ape curgătoare,
p. ext. despre lichide) A curge; a se scurge.
3. A însoți, a întovărăși, a acompania. ◊
Expr. A merge mână în mână (cu...) = a fi în strânsă legătură, a se desfășura concomitent, a se înlănțui.
A merge după (cineva) =
a) (despre femei) a se mărita;
b) a urma sfaturile, povețele cuiva.
A merge în urma (sau
pe urmele)
cuiva = a urmări pe cineva. ♦ (La unele jocuri, mai ales la cel de cărți) A se angaja, a participa la joc.
II. 1. (Despre întinderi de pământ, drumuri etc.) A se întinde până la...; a duce la...
2. (Despre știri, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspândi; a se propaga, a se generaliza. ◊
Expr. Merge vorba = se spune, se vorbește.
Îi merge (cuiva)
vestea (sau
numele, vorba etc.) = se spune despre el că...
Meargă-i numele! = să nu se mai audă despre el, să dispară definitiv.
III. 1. (Despre acțiuni, evenimente, fenomene etc.) A se desfășura, a evolua, a decurge. ♦ (Despre aparate, mecanisme etc.) A funcționa.
2. (Despre ființe) A o duce, a-i fi (bine sau rău). ♦ A reuși, a izbuti.
3. A înainta, a progresa, a se dezvolta. ◊
Expr. (
Impers.)
De ce (sau
pe zi ce)
merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. ♦ (Despre oameni) A continua, a persevera.
IV. 1. (Despre materiale, mai ales despre alimente) A fi necesar, a se consuma, a se întrebuința (într-o anumită cantitate).
2. (
Înv. și
pop.) A se calcula, a se socoti.
3. (
Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr.
V. 1. A se potrivi, a fi posibil; a se putea, a se accepta, a se admite. ◊
Expr. Așa mai merge = așa se potrivește, e bine, îmi convine.
Treacă (și meargă)! sau
treacă-meargă! = fie! să zicem că se poate! să admitem (ca pe o concesie)! ♦ A se potrivi, a se armoniza, a se asorta.
Aceste culori merg bine. 2. (
Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare.
3. (Despre bani, documente etc.) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs.
4. (Despre salarii) A reveni (cuiva) în continuare.
VI. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a purta. [
Perf. s. mersei, part. mers. –
Var.: (
reg.)
mére vb. III] –
Lat. mergere „a se scufunda”.
merge (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mérge (mérg, mérs), vb. –
1. A umbla, a se îndrepta spre, a pleca. –
2. A călători, a se deplasa. –
3. A se extinde într-o direcție determinată. –
4. A frecventa. –
5. A continua, a dura, a urma. –
6. A circula, a da curs. –
7. A funcționa (o mașină). –
8. A se realiza un negoț. –
9. A progresa, a înainta. –
10. A opera, a proceda. –
11. A intra în anumite jocuri de cărți. –
12. A veni, a se conforma, a se ajusta, a asorta. –
13. A conveni, a fi oportun. –
14. A fi posibil, a fi permis. –
15. A se folosi, a se uza, a se consuma. –
16. A trece. –
17. (În expresii) A cădea, a se desprinde, a se rostogoli. –
18. (Cu
pron. în dativ) A-i prii, a fi. –
19. (Cu
după) A se mărita, a se căsători. –
20. (Cu
pe) A avea un oarecare număr de ani, neîmpliniți. –
Var. (
Trans.)
mere. Mr. nergu, nerșu, megl. mierg, merș, istr. meg, mes, mere. Lat. mergĕre „a se scufunda” (Candrea,
Bul. Soc. fil., II, 12; Pușcariu 1056; Candrea-Dens., 1080; Densusianu,
GS, II, 20; REW 5525),
cf. alb. mergoń „a îndepărta” (Meyer 274; Philippide, II, 647),
sard. imbergere „a împinge” ‹
lat. inmergere (Wagner 111).
Cf. și Daicovici,
Dacor., V, 477; Rosetti, I, 175; Cortés 131. Semantismul presupune un sens intermediar, „a cădea” ca cel care apare (17) în fraze ca
vă croiesc de vă merg petecele (Creangă).
Var. mere e puțin clară. Poate-i vorba de un proces de asimilare al
conjug., datorat participiului
mers, ca în
curs, cure sau
cura (care apoi a evoluat în sens contrar, pînă a ajuns la
curgere). Prezența acestei forme în
Trans. și în
istr. este dovada unei schimbări foarte vechi. Trebuie să existe și în
Mold. (
cf. poezie populară:
după dăscălaș n’oi mere, că mă ține cu pomene), și probabil în tot domeniul
rom.,
cf. mereu. Der. mergător, s. m. (
înv., călător);
înainte-mergător, s. m. (precursor), după
sl. predteča și apoi după
lat. praecursor; mers, s. n. (umblat; mișcare; progres, dezvoltare; umblet);
mersură, s. f. (umblet);
demers, s. n. (diligență, solicitare), format după
fr. démarche, pe baza paralelismului
marche-mers; premerge, vb. (a preceda), se folosește în
Trans., format după
germ. vorgehen; premergător, adj. (precedent, antepus; vestitor;
s. m. precursor), după
fr. précurseur.merge (Dicționar de argou al limbii române, 2007)merge, merg v. i. pers. a-III-a sg. (d. mâncăruri și băuturi) a putea fi ușor de înghițit.
merge (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mérge (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. merg, 1
pl. mérgem, perf. s. 1
sg. merséi, 1
pl. mérserăm; conj. prez. 3
să meárgă; part. mersmerge (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)merge v.
1. a se mișca dintr’un loc la altul:
mergi iute; 2. a se duce într’un loc anumit:
copiii merg la școală; 3. a se afla, a fi:
cum mergi cu sănătatea? îi merge bine; 4. a se putea:
nu merge; 5. a veni bine, a conveni:
asta nu-mi merge la socoteală. [Lat. MERGERE, a se cufunda, a dispare].