mendre (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÉNDRE s. f. pl. (
Fam.; în
expr.)
A-și face mendrele (cu cineva) =
a) a-și face toate gusturile, a-și satisface capriciile; a-și face de cap;
b) a-și bate joc de cineva; a necinsti, a batjocori o femeie. –
Et. nec.mendre (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)méndre s. f. pl. – Capricii toane, pofte. Origine expresivă,
cf. mandră, s. f. (terci de mălai),
handră, buleandră, fleand(u)ră, șandra-mandra etc. S-a propus ca etimon
alb. mendur „manieră, fel” (Cihac, II, 718;
cf. Philippide, II, 723);
lat. mendulum (Philippide,
Principii, 151);
germ. dialectal
Männerle (Tiktin). Pentru
mandră (
pl. mendre, cf. Scriban), pare dubioasă
der. sugerată de Bogrea,
Dscor., IV, 832, din
țig. mandró.mendre (Dicționaru limbii românești, 1939)méndre f. pl. V.
mandră 2.mendre (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)méndre (
fam.)
s. f. pl.mendre (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mendre f. pl. pofte caprițioase:
a-și face mendrele. [Cf. albanez MENDUR, mod, chip].