marțafoi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MARȚAFÓI, marțafoi, s. m. Om de nimic, om fără căpătâi, vagabond, golan, netrebnic; secătură. –
Et. nec.marțafoi (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))MARȚAFOÍ2, marțafoiesc, vb. IV.
Refl. (Rar) A-și da aere, a se îngâmfa. – Din
marțafoi.marțafoi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)marțafói (marțafói), s. m. – Șmecher, potlogar. Origine necunoscută. Din
pol. marcovy „flăcău tomnatic” (Cihac, II, 189), pare puțin probabil, dată fiind extensiunea cuvîntului. Relația cu
mag. márcafank „gogoașă” (Scriban) e întîmplătoare. Poate ar trebui legat de
sl. mreti „a muri”,
cf. sb. mrtca „cadavru”,
mrtvan „om fără putere”. –
Der. marțafoaică, s. f. (vagaboandă).
marțafoi (Dicționar de argou al limbii române, 2007)marțafoi s. m. invar. vagabond, golan; secătură
marțafoi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)marțafói (
fam.)
s. m.,
pl. marțafói, art. marțafóiimarțafoĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)marțafóĭ m., pl. tot așa (cp. cu ung.
márcafank, un fel de gogoșĭ).
Fam. Individ neserios, moftangiŭ:
avea și ĭa [!] un marțafoĭ de bărbat. – Și fem.
-oaĭcă, pl.
e.