lucra (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LUCRÁ, lucrez, vb. I.
1. Intranz. și
tranz. A efectua, a presta o muncă, a face un lucru; a munci. ◊
Expr. (
Tranz.)
A nu avea ce lucra = a face un lucru care putea fi sau trebuia evitat, a nu-și vedea de treabă.
2. Intranz. A fi în mișcare, în acțiune; a dezvolta o activitate într-o direcție oarecare; a funcționa.
3. Intranz. A acționa în chip eficace, a avea efectul dorit asupra cuiva, a fi eficient.
4. Tranz. A da unui material brut altă formă, făcând din el un obiect oarecare; a prelucra un material; a realiza, a executa. ♦ A clădi, a construi. ♦ A face, a confecționa; a fabrica. ♦ A coase, a broda; a împleti.
5. Tranz. Fig. (
Fam.) A unelti împotriva cuiva. [
Prez. ind. și: (
reg.)
lúcru] –
Lat. lucubrare.lucra (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)lucrá (lucréz, lucrát), vb. –
1. A produce, a elabora, a face. –
2. A munci, a opera. –
3. A broda, a coase. –
4. (Cu complement direct personal). A purta intrigi contra cuiva, a mistifica. –
Mr. lucredzu, megl.,
istr. lucrez. Lat. lŭcrāre „a cîștiga” (Pușcariu 951; REW 5145; Pușcariu,
Lr., 243),
cf. prov.,
sp. lograr. Evoluția semantică de la
a cîștiga la „a munci” este normală și comună tuturor idiomurilor,
cf. fr. travailler „a lucra” și „a produce avere”, în expresii ca
l’argent qui ne travaille pas; cf. și
lat. med. lucrari „a (pre)lucra”.
Der. din
lat. lūcubrāre (Densusianu,
Bulg. Soc. fil., II, 17; Candrea-Dens., 1013; Densusianu,
GS, II, 19) nu pare posibilă.
Der. lucru, s. n. (muncă, treabă; activitate, acțiune; obiect, afacere), probabil din
lat. lŭcrum (Pușcariu 990; REW 5146),
cf. mr.,
megl.,
istr. lucru; lucrăreț, adj. (
înv., muncitor, activ);
lucrare, s. f. (lucru, operă);
lucrător, adj. (muncitor, laborios);
lucrător, s. m. (muncitor);
lucrătoare, s. f. (Banat, atelier);
lucrătură, s. f. (fel, mod de a munci; intrigă, mistificare);
lucroi, adj. (
înv., muncitor);
prelucra, vb. (a retopi, a recompune; a pregăti);
conlucra, vb., format după
lat. collaborare; conlucrător, s. m. (colaborator). –
Der. neol. lucrativ, adj., din
fr. lucratif. – Din
rom. provine
alb. lukrë „oaie” (Philippide, II, 646), pentru al cărui semantism,
cf. sp. ganado.lucra (Dicționar de argou al limbii române, 2007)lucra, lucrez v. t. a unelti împotriva cuiva
lucra (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)lucrá (a ~) (lu-cra) vb.,
ind. prez. 3
lucreázălucra (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LUCRÁ, lucrez, vb. I.
1. Intranz. și
tranz. A efectua, a presta o muncă, a face un lucru; a munci. ◊
Expr. (
Tranz.)
A nu avea ce lucra = a face un lucru care putea fi sau trebuia evitat, a nu-și vedea de treabă.
2. Intranz. A fi în mișcare, în acțiune; a dezvolta o activitate într-o direcție oarecare; a funcționa.
3. Intranz. A acționa în chip eficace, a avea efectul dorit asupra cuiva, a fi eficient.
4. Tranz. A da unui material brut altă formă, făcând din el un obiect oarecare; a prelucra un material; a realiza, a executa. ♦ A clădi, a construi. ♦ A face, a confecționa; a fabrica. ♦ A coase, a broda; a împleti.
5. Tranz. Fig. (
Fam.) A unelti împotriva cuiva. [
Prez. ind. și: (
reg.)
lucru] —
Lat. lucubrare.lucrà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)lucrà v.
1. a face ceva cu mai multă sau mai puțină osteneală:
a lucra pământul; 2. a da o formă:
a lucra fierul; 3. fig. a urzi în ascuns:
am să-l lucrez. [Lat. LUCRARE, a câștiga (v.
lucru)].