leafă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LEÁFĂ1, lefi, s. f. (
Pop.)
1. Partea scobită a unei linguri; găvan.
2. Tăișul, lama sapei, a bărzii, a toporului. – Din
săs. le(
i)
fel (=
germ. Löffel) „lingură” (influențat de
leafă2).
leafă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LEÁFĂ2, lefuri, s. f. 1. Salariu.
2. Soldă pe care o primesc soldații mercenari. ◊
Expr. În leafă = ca mercenar. [
Pl. și:
lefi] – Din
tc. ulûfe. Cf. scr. (u)lefa, bg. lefe.leafă (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)leáfă,
léfe, s.f. (reg.)
1. partea scobită a lingurii, găvan.
2. scândurică, băț.
3. lopățică.
leafă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)leáfă (léfi), s. f. –
1. Soldă, remunerație a soldaților plătiți. –
2. Salariu. –
Var. (
înv.)
lefea, (
pl.)
lefuri. Tc. ülefe, ölefe (Șeineanu, II, 233; Cihac, II, 539; Berneker 683),
cf. ngr. λουψές,
bg. lefe, alb. ljufé, sb.,
rut. lefa, pol. lafa. Sec. VII. –
Der. lefegiu, s. m. (
înv., mercenar, soldat de origine străină; salariat), din
tc. lefeci; lefar, s. m. (
Bucov., funcționar, subaltern);
lefaș, s. m. (salariat).
leafă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)leáfă (léfe), s. f. –
1. Partea scobită a unei linguri, găvan. –
2. Polonic de lemn, lingură de lemn. –
3. Mai de lemn, paletă, rachetă. –
4. Lamă, tăișul unor instrumente. –
5. Capătul daracului. –
Var. (
Bucov.)
leașcă. Germ. Löffel „lingură”, prin intermediul
săs. leifel (Lacea,
Dacor., IV, 779; DAR).
leafă (Dicționaru limbii românești, 1939)1) leáfă f., pl.
lefĭ și
lefurĭ, vechĭ (Let. 2, 85 și 221)
lefe (din maĭ vechĭu
lefea, azĭ ironic, turc.
'ólefé, 'ülufé, ulufé, d. ar.
' ulufé, pl. d.
alef, pășune, de unde „nutreț, pensiune, soldă”; ngr.
lufés, alb.
lĭufé, sîrb. rut.
lefa, bg.
lefe, rus.
lafá).
Vechĭ. Soldă.
Oaste în leafă, oaste de mercenarĭ.
Azĭ. Simbrie, salar:
leafa unuĭ servitor, unuĭ mercenar, unuĭ funcționar, unuĭ ministru. – Dim.
lefușoară (est),
-fșoară (vest). V.
apuntament.leafă (Dicționaru limbii românești, 1939)2) leáfă f., pl.
lefĭ. Rar. Partea lată (care taĭe) a unuĭ topor, a uneĭ sape, a uneĭ cîrme (în opoz. cu
muche) saŭ cavitatea (scoĭca) uneĭ lingurĭ (în opoz. cu
coada).
Trans. Filcă, rachetă, lopățică de tepșit mămăliga.
leafă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)leáfă1 (retribuție)
s. f.,
g.-d. art. léfii; pl. léfurileafă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)leáfă2 (găvan) (
reg.)
s. f.,
g.-d. art. léfii; pl. lefileafă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)leafă f.
1. soldă:
oșteni cu leafă; 2. salariu:
te-am slujit fără leafă zece ani AL. [Vechiu-rom.
lefeà (azi ironic) = turc. ÖLEFÈ: ca alaiu, buluc, duium, etc.,
leafă aparținea la început sferei militare fiind solda lunară a ienicerilor și a ostașilor pământeni].